Emil Boc a ajuns, printr-un concurs favorabil de împrejurări, prim-ministru. Asta e Bad. Rău de tot, pentru că taman când ţara e în criză ne-am procopsit cu un premier care e paralel cu economia şi nici n-a avut mână bună când şi-a numit consilierii de specialitate. Ba mai mult, are şi grave probleme de comunicare în general şi cu mass-media în particular. Remember the time când la Palatul Victoria era purtător de cuvânt Bogdan Baltazar.
Ce vremuri… Acum trebuie să ne mulţumim cu o purtătoare mută de parole, al cărei singur merit este domiciliul din buletin. De Cluj, desigur. Iar premierul, care girează de facto acest post, iese doar la declaraţii de presă după şedinţele de guvern, acceptând două-trei întrebări „la obiect” la care răspunde invariabil cu „vom face şi vom drege”. Nimic concret. Pare că Wanna be startin’ something, dar din păcate nu se leagă.
O vreme, Emil Boc recita ca un papagal după notiţele pe care i le dădeau Pogea şi/sau vajnicii consilieri. Dar ce să vezi! Orice ar fi spus, şi-o lua peste bot de la presă, care nu i-a acordat nici măcar jumătate de săptămână de miere.
Aşa că a realizat că, dacă tot nu poate face nimic după capul lui, măcar să stea drepţi în front în faţa lui Invincible, care poate îi va împrumuta şi lui din cota de încredere de care se bucură în rândul populaţiei. Ghinion, căci dacă invincibilul a văzut că Guvernul dansează după cum cântă el, a început să cânte tot mai des, şi să vezi atunci Blood on the dance floor.
Speriat de-atâta sânge pe podele, pe pereţi şi mai ales în presă, micul Boc a avut o tentativă de socializare cu călăii de zi cu zi, dar aceştia, în loc să ia de bune realizările scrise cu pixul pe şerveţel, l-au încolţit cu întrebări insidioase despre Monica Iacob Ridzi. Iar sărmanul prim-ministru ce să facă? Ar fi făcut ceva, dar i s-a transmis scurt: The Girl is Mine, aşa că n-a putut decât s-o înjure în gând pe Dirty Diana, sau mă rog, Elena, cureaua de transmisie a ordinelor invincibile.
Ce să-i faci, aşa e în an electoral. Nu reuşesc oameni mult mai pricepuţi şi mai bazaţi decât el să Heal the world, aşa că ce pretenţii să avem de la un „ţâşti-bâşti” (e un citat, nu ne aparţine expresia). Dacă mai punem la socoteală şi faptul, ignorat de marele public, că în toamnă vom avea alegeri nu numai pentru preşedintele României, ci şi pentru o funcţie importantă (nu spui care!) cu aceeaşi miză, respectiv reconfirmarea, putem înţelege de ce sectorul privat moare încet, dar sigur . Banii sunt plimbaţi între marile bănci străine şi stat cu o mână fină, dar fermă, aşa, ca de Smooth Criminal.
Concluzia e, din păcate, una singură: They don’t care about us! Şi, circumstanţă agravantă: au asta în Human Nature. Aşa că ne rămâne o singură soluţie: Beat it!
