„Nu mi se pare corect ca preţurile să fie amplificate în funcţie de rafturi si de tot felul de metode tehnice pe care le aplică dânsii (n.n. – marile lanţuri de retail). Trebuie să înţeleagă că deocamdată ei vând în România si profiturile mari pe care le fac nu pot fi asa cum fiecare crede si fiecare doreste. Consumatorul român trebuie să fie protejat si în acelasi timp trebuie protejat si producătorul”.
Nu, nu este vorba, asa cum s-ar putea bănui, de un fragment dintr-o cuvântare de la Congresul al IV-lea al PCR. Nu este nici măcar un fragment dintr-un editorial din „Scînteia” (nu suplimentul „Jurnalului Naţional”, ci originalul). Este o declaraţie publică făcută săptămâna trecută de ministrul agriculturii, stiţi, personajul acela de la care s-a inspirat Adrian Năstase când ne-a cerut să-i numărăm ouăle.
Ilie Sârbu a declarat că ministerul „va merge mai departe” cu procedurile pentru ca proiectul de ordonanţă care transpune Codul de bune practici în retail să intre în vigoare, în contextul în care retailerii au anunţat că nu sunt de acord cu unele prevederi ale actului. Sârbu a adăugat că retailerii trebuie să înţeleagă că nu pot practica preţuri care „să încarce preţul plătit de consumatori”.
Scandalul dintre marii producători si procesatori, pe de-o parte, si lanţurile de hipermarketuri datează de anul trecut si, după cum se vede, până acum părţile implicate, desi au semnat un cod de bune practici, nu au ajuns la o înţelegere, asa că au apelat la arbitrajul statului. Care Stat, prin intermediul trimisului (sau unsului) său pe Pământ, sfinţia sa Ilie Sârbu, si-a făcut o socoteală simplă: în ce parte a baricadei sunt mai mulţi combatanţi? La producători, desigur.
Dacă mai adăugăm că „dusmanii de clasă” sunt cu toţii imperialisti străini, decizia de înclinare a balanţei către primii a fost luată cât ai trage un foc de armă. Nu contează de partea cui e dreptatea si care e miza , câtă vreme putem veni în faţa poporului, mai ales în vremuri de criză, să arătăm cum se zbate Guvernul ca să aibă parte cetăţenii de preţuri mici, mici de tot.
Dar miza reală nu este preţul final plătit de consumator, ci cum se împarte plusvaloarea de-a lungul lanţului comercial si ce face fiecare verigă pentru felia care i se cuvine. Iar aici raţionamentul este simplu : avem de-a face cu un contract comercial, între entităţi private. Cui nu-i convine poate denunţa înţelegerea. Dar se pare că furnizorilor nu le-ar conveni a-ceastă variantă, pentru că fără vadurile comerciale din hipermarketuri ar fi în pragul falimentului.
Dovada cea mai bună este aceea că unul dintre cei mai vocali reprezentanţi ai producătorilor, Sorin Minea, de la Romalimenta, are si o alternativă la acest tip de comerţ: propriul lanţ de magazine. Unde aceleasi produse nu sunt în niciun caz mai ieftine decât la hipermarket. Doar că vânzarea este cu un ordin de mărime mai mică.
Prin urmare, capitalistii verosi care au investit sute de milioane de euro în magazine în care se face un comerţ civilizat, la preţuri rezonabile, sunt pusi cu botul pe labe de un ministru-prim-secretar care, ocupat cu găsirea unui post călduţ pentru odrasla care s-a plictisit la Bruxelles, s-a întors în timp cu 20 de ani. Si dacă tot am amintit de Bruxelles, poate îi atrage atenţia Daciana iubitului ei tată că hipermarketurile nu vând în România, ci în Uniunea Europeană. Iar ce a învăţat el la socialism stiinţific nu mai e de actualitate.
