Tot ce s-a intamplat in politica romaneasca dupa decembrie 2004 sta sub semnul lui Traian Basescu. Victoria sa in alegerile prezidentiale a dat peste cap toate calculele si a rasturnat raportul de forte. In ciuda unei majoritati parlamentare rezultate din alegeri, la guvernare au venit cei care pierdusera, ajutati, e drept, de cele doua partide mici, UDMR si PUR (PC). Mai mult, desi romanii votasera majoritar pentru “protectia sociala”, ca sa citam din documentele PSD, sau “pomenile” pomenite de Basescu, programul de guvernare a fost centrat pe cota unica de impozitare care nu trecuse testul electoratului.
Imediat ce si-a vazut sacii in caruta, adica ministrii votati de parlament, presedintele a purces la desavarsirea operei. Adica la consfintirea prin vot a fortarii Constitutiei, mai pe sleau spus, alegeri anticipate. Cota de simpatie la electorat crestea vertiginos, presa il adula, asa ca era numai bine sa asigure Aliantei o guvernare solitara, eventual pentru doua mandate. Unde mai punem ca urmatoarele alegeri ar fi avut loc in 2009 , concomitent cu prezidentialele, ceea ce i-ar fi permis sa ia la remorca vagoanele PD si PNL.
Lunile au trecut si, cu cat se impotrivea Tariceanu mai tare, ideea prezidentiala cu anticipatele s-a transformat in obsesie. Dar de ce nu a marsat premierul la acest demers? In primul rand, e vorba de un calcul oarecum meschin: chiar inlaturata doza de risc cu privire la castigarea alegerilor, Tariceanu nu avea certitudinea ca va reveni la Palatul Victoria pe aceeasi functie, mai ales ca dinspre laboratoarele Cotrocenilor razbateau vesti alarmiste care il aveau in centru pe Therodor Stolojan.
Apoi, un motiv chiar mai important era acela ca PNL ar fi avut serios de pierdut din aceasta miscare, si anume rolul de primadona a Aliantei. Sa ne amintim ca, in momentul “casatoriei”, liberalii reprezentau mireasa bogata, iar democratii erau mirele sarac, dar viguros. Sondajele electorale incepeau sa indice, din ce in ce mai evident, ca PD-ul este “echipa momentului”, chit ca respectiva formatiune traieste exclusiv din capitalul de imagine al lui Basescu.
Intr-un final apoteotic, buba s-a spart si cu ea a luat sfarsit luna de miere dintre presedinte si premier. Tariceanu a avut tupeul sa-l infrunte pe Basescu, asa cum Nastase n-a facut cu Iliescu si a luat pe cont propriu guvernarea. Teoretic, nimic nu-l poate impiedica pe primul-ministru sa-si duca mandatul pana la capat, inclusiv in eventualitatea unui guvern nou , cu PSD.
Presedintele nu are, constitutional vorbind, ce sa-i faca. Va fi obligat sa-i aplaude pe ministrii propusi la ceremonia de depunere a juramantului. Singura solutie este una subterana, si anume dinamitarea sprijinului politic pe care Tariceanu il are din partea propriului partid. Iar primele semne au inceput sa se vada. Ramane de vazut daca liberalii vor accepta cu seninatate acest scenariu, care indubitabil va conduce, in cazul in care se va finaliza, la pierderea completa a identitatii istorice si ideologice.
Revenind la Traian Basescu, putem spune ca ditamai sultanul s-a impiedicat de-un ciot. Si s-a impiedicat rau de tot! Ceea ce nu s-ar fi intamplat daca in decembrie nu s-ar fi dedulcit la “solutiile imorale” si ar fi provocat atunci alegerile anticipate. Cinstit, constitutional. S-a ambitionat sa faca un guvern pe picior, care sa dea cu cota unica in popor, de dragul regulilor prevazute de un Cod Fiscal care oricum a fost dupa aceea siluit in repetate randuri.
