De când cu uninominalul, ultima urmă de decenţă a unora dintre aleşii noştri s-a dus pe apa Sâmbetei. Dacă înainte vreme le apăsa pe umeri doar soarta ţărişoarei şi privirea preşedintelui de partid care aproba listele de candidaţi, acum ei, cei mai buni dintre cei buni, sunt apăsaţi de următoarele lucruri, în ordine, după cum urmează: soarta ţării, soarta judeţului (adică a circumscripţiei electorale), soarta colegiului uninominal în general şi a localităţilor care îl compun în particular. Plus , ca bonus, cromatica flăcărilor care sunt generate de scânteile dintre politicieni.
Ca să nu discutăm generalităţi, vom personaliza acest grup profesional printr-un reprezentant al său care, prin forţa împrejurărilor, se află în aceste zile într-unul dintre primele planuri ale dezbaterii publice. Dl. Mugurel Surupăceanu, deputat al Partidului Social Democrat, a făcut de curând un ou, adică a avut o idee: dacă tot e criză şi lumea nu are bani, adică nici electoratul, dar nici bugetul de stat, hai care va să zică să luăm de la cei care au, adică de la bogaţi, şi să dăm la cei aflaţi în nevoie.
Odată oul făcut şi rostogolit pe jgheabul mediatic, dl. deputat a început să cotcodăcească, aşa cum se cuvine, pentru ca toată lumea să afle de isprava-i. Desigur, presa avidă de senzaţional a preluat subiectul pe nerăsuflate şi, cu câteva mici excepţii, s-a referit la oul dlui Surupăceanu ca la viitoarea taxă pe avere din România. Asta în condiţiile în care nu avem nici măcar o iniţiativă legislativă, ci doar un proiect de lege, şubred rău de tot, care s-ar putea să fie depus la Parlament dacă părinţii politici ai dlui deputat îi vor da voie.
Nu intrăm acum în fondul problemei, nici ca idee (proastă idee!), nici ca procedură (imposibilă), pentru că suntem de părere că orice sumă de bani care intră în sacul fără fund al Bugetului de Stat este o sumă pierdută pentru societate şi recuperată, la un moment dat, de un client politic. Vrem doar să remarcăm modul agresiv în care deputatul ouător îşi promovează proiectul în spaţiul public, ignorându-şi complet colegii, fără ajutorul cărora iniţiativa sa este sortită de la bun început eşecului. Ba mai mult, când este întrebat dacă are acordul partidului, devine brusc foarte nervos şi începe să turuie poezia despre alesul pe care îl trimit în Parlament alegătorii şi nu partidul. Întrebarea era legitimă, pentru a stabili pentru public datele problemei: una e să te ameninţe cu o taxă al doilea partid parlamentar al României şi alta e dacă e vorba doar de un „particular“ dornic de publicitate.
Supărarea dlui Surupăceanu este însă doar aşa, de faţadă, câtă vreme ditamai ministrul de finanţe s-a declarat de acord cu aberaţia lui, iar în caz că PSD nu cuplează la iniţiativă PD-L s-ar putea să-şi aducă aminte de vremurile când cocheta cu stânga. Iar dl. Gabriel Oprea şopteşte de pe margine: „ţară, ţară, vrem ostaşi“…
