Pe 6 mai anul trecut, Traian Băsescu făcea, în direct la televizor, cea mai cuprinzătoare declaraţie de stare a naţiunii, a economiei în special , din întreaga sa carieră prezidenţială. Ne spunea atunci şeful statului, după o laborioasă analiză a unei Românii pline de bubele crizei pe faţă, că delegaţia Fondului Monetar Internaţional a acceptat varianta „încrederii“ pentru un plan de măsuri menit să protejeze sănătatea financiară a ţării.
Ce presupunea această variantă: tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi a pensiilor şi ajutoarelor de şomaj cu 15%. Intrând puţin în detalii, explica atunci întâiul economist al ţării că de fapt se reduce fondul total de salarii, ocazie cu care se declanşează o amplă reformă a sistemului bugetar, astfel încât în anul ce urmează, păstrând aceeaşi anvelopă salarială, să poată creşte la loc sau chiar mai mult lefurile celor care vor rămâne în sistem. Alternativa, enunţată atunci de preşedinte sub denumirea de „varianta neîncrederii“, presupunea majorarea TVA la 24 %, a cotei unice la 20% şi reducerea salariilor bugetarilor cu „doar“ 20 de procente.
Care e bilanţul după un an de austeritate programată? În primul rând, ideea de încredere a devenit caducă, asta ca să nu spunem de-a dreptul penibilă. Pentru că, deşi părea că Băsescu ştie ce spune şi că varianta enunţată a fost gândită până în cele mai mici amănunte, inclusiv de ordin legislativ, Guvernul condus de Emil Boc nu a fost capabil să o şi pună în practică.
Aşa că ne-am trezit cu o variantă hibridă, care nu mai e nici a încrederii, nici a neîncrederii, ci pur şi simplu a incompetenţei. E clar că bruma de încredere pe care va fi avut-o guvernul Băsescu-Boc în faţa celor de la FMI s-a dus pe pustii. Aşa că n-are rost să ne mai mirăm sau să ne mai indignăm de faptul că mult-aşteptatele măsuri de relansare fiscală, care comportă şi o oarecare doză de risc, nu sunt acceptate de Franks&Co.
Reducerile de cheltuieli sunt imediate şi certe, în timp ce scăderile de taxe, deşi pot conduce, prin extinderea bazei de impozitare, la creşterea veniturilor în valoare absolută, incumbă estimări, iar pentru ca acestea să poată fi luate în considerare, cei care le fac trebuie să aibă credibilitate.
Guvernul Boc se laudă acum cu ieşirea din recesiune, invocând nişte cifre abstracte, aflate sub marjele de eroare ale sondajelor făcute de Institutul Naţional de Statistică.
O fi bine. Dar, în perspectiva anului electoral 2012, Traian Băsescu, dirijorul acestei orchestre de instrumente dezacordate, a insistat să avem un „gardian“ – noul acord cu FMI – care să păzească economia noastră suferindă ca nu cumva să-i tragă politicienii masca de oxigen de la gură de dragul voturilor. Aşadar despre ce încredere vorbim?
