Dupa trecerea in necuvantare a Aliantei Civice, pecetluita de formarea partidului omonim, inghitit la randul sau de PNL, nicio formatiune nu mai are forta necesara pentru a se identifica cu „societatea civila”. De altfel, aceasta intrebare ce revine obsesiv, „cine e, de fapt, societatea civila?”, nici nu are cum sa primeasca un raspuns fara echivoc. Si asta pentru ca folosirea articulata a sintagmei este un abuz. Nimeni, dar nimeni nu poate vorbi in numele societatii civile. Cel mult, in numele unei particele a acesteia.
De ce am facut aceasta introducere? Pentru ca in spatiul public de la noi se manifesta un fenomen ingrijorator. Asistam tot mai des la dispute partinice sau partizane in care cel putin una dintre parti, in lipsa de argumente solide, simte nevoia unei validari a echidistantei sale si apeleaza brusc la sprijinul „societatii civile”. Reteta este simpla.
Daca doi politicieni se cearta, sau un politician polemizeaza cu un jurnalist, apare in ecuatie un ong, de obicei cvasinecunoscut, care sustine cu fermitate una dintre parti. Dupa care enuntul se schimba: controversa nu mai este intre X si Y, ci intre X si ong-ul Z, adica o organizatie neguvernamentala, deci care apartine societatii civile. Concluzia apare fara echivoc: societatea civila se impotriveste lui X. Deci X este terminat si n-are decat sa dispara.
Forma cea mai agravanta a acestei situatii o reprezinta dualismul jurnalist-oengist. Pana mai deunazi, fenomenul era unilateral: activisti din zona ong-urilor, de regula figuri cu notorietate, primeau spatiu de exprimare in diverse ziare, devenind columnisti sau, daca vreti, editorialisti, deci gazetari. Acesta este un lucru firesc si nu ar avea de ce sa deranjeze pe cineva intr-o tara unde dreptul la opinie este consacrat. Reversul insa devine periculos.
Exista cazuri de ziaristi care, din varii motive, nu-si pot purta la infinit razboaiele personale in paginile gazetelor unde activeaza, asa ca fac un upgrade si isi infiinteaza o asociatie. De lupta impotriva raului, desigur. In numele acestei asociatii, care presupune in mod logic asocierea unui numar de persoane pentru un scop bine definit, umplu spatiul public alternativ cu frustrarile lor neostoite.
Avem la indemana si un exemplu elocvent: Asociatia Civic Media, un ong cu un singur membru vizibil. Un anume Victor Roncea. Care si-a capatat o oarecare notorietate odata cu actiunea „Voci Curate”, prin care se urmarea deconspirarea securistilor din presa. Nu s-a deconspirat nimic, dar Roncea a avut motiv sa lanseze, „in avans”, zvonuri despre unii colegi de breasla, mizand pe credibilitatea data de presupunerea ca, daca tot a trimis ditamai pomelnicul la CNSAS, o fi aflat el ceva de acolo.
Diversiunea s-a fasait, asa ca era nevoie de sange proaspat. Iar moartea Patriarhului a cazut ca o mana cereasca. Dupa ce timp de o saptamana a lansat in ziarul „Ziua” cele mai halucinante acuzatii la adresa medicilor care l-au operat pe Teoctist, dupa reteta prezentata mai sus, Victor Roncea a trecut la asaltul final : a dezbracat haina de ziarist, a imbracat-o pe cea de ong-ist si a cerut nici mai mult, nici mai putin decat anchetarea penala a medicilor. Desigur, in numele societatii civile, de sub mantia careia se intrezaresc niste epoleti…
