De mai bine de un an şi jumătate, toate măsurile de aşa-zisă reformă promovate de guvernul Boc sunt raportate, în spaţiul public, la cerinţele şi condiţionalităţile Fon-dului Monetar Internaţional.
Opoziţia strigă pe toate canalele că am ajuns mai rău ca pe vremea fanarioţilor, când ni se trasa conduita politică, socială şi economică de la Înalta Poartă, reprezentanţii Băncii Naţionale a României spun că dimpotrivă, acordul stand-by cu FMI reprezintă singurul program anti-criză pe care
l-am avut în ultimii ani, iar guvernanţii explică doct că fără banii de la Fond , de la Banca Mondială şi de la Comisia Europeană, am fi fost în plop, dat fiind faptul că România e o ţară de mâna a doua care consumă mai mult decât produce, şi că acest colac de salvare pe care l-am primit de la Washington şi Bruxelles presupune şi nişte costuri .
În fine, birocraţii FMI ne explică şi mai doct că ei nu urmăresc decât nişte indicatori macroeconomici, măsurile pentru atingerea acestora fiind strict treaba Guvernului. Desigur, profesorul Franks îl controlează din scurt la teme pe şcolerul-loază Emil Boc, ca să fie sigur că nu-i înşiră scenarii fantasmagorice fără nicio acoperire în realitate. Iar când şcolerul protestează, îl ia de-o aripă şi-l duce la tăticul de la Cotroceni, să-şi ia cuvenita papară.
Pe scurt, dacă vrem banii, şi nu ne permitem să nu-i vrem, e musai să facem reforme în stilul FMI. Pentru că, desigur, dacă nu ne-ar arde buza după miliardele de euro, am putea să facem reformele în stilul nostru, mai aproape de popor, fără să-i provocăm atâta suferinţă.
Emil Boc a fost la un pas să aibă o şansă uriaşă de a pune în practică un astfel de scenariu. Anul viitor , în aprilie, acordul cu cele trei organisme internaţionale expiră. Şi după cum spune toată lumea, de la vlădica din Cotroceni până la opinca din Lipscani (sau invers!), nu mai avem nevoie de banii lor. Ne-am împrumutat şi-aşa prea mult, iar reformele din ultimii doi ani ar cam fi cazul să dea roade, nu?
Şi atunci, dacă nu mai depindem de finanţarea lor, de ce vom încheia un nou acord, fie el şi „precoşănări“ (precautionary)? Ne răspunde, limpede, preşedintele Băsescu:
„Vrem un acord care să ne dea asistenţa tehnică necesară, fără să ne dea bani, pentru a accelera procesele de integrare în Uniunea Europeană – că România a intrat în Uniunea Europeană, dar nu s-a integrat încă. (…) Avem nevoie de expertiză pentru o mai eficientă restructurare şi eficientizare a aparatului de stat. (…) Cu cât aparatul de stat este mai ineficient, cu atât se simte în mediul de afaceri, acolo unde se produc banii. Ori eficientizarea aparatului de stat va fi o parte a acordului nostru cu Fondul şi cu Uniunea Europeană, repet, fără bani“.
Mai pe româneşte, avem nevoie de FMI ca să ne ajute să reformăm aparatul de stat. Acel aparat pe care de doi ani îl tot reformează Boc. Mai taie un sfert din lefuri, mai dă afară câteva zeci de mii de oameni, mai face o mică reformă în justiţie, mai simplifică birocraţia, mai face du-te vino cu impozitul minim. Şi cu toate aceste succesuri, vine tata lui şi-i spune că n-a obţinut notă de trecere, aşa că i-l aduce înapoi pe Mr. Franks, pe post de meditator. Chestiunile de educaţie în familie îi privesc direct şi personal. Dar noi, noi ce vină avem să fim cobaii unui premier pe care demnitatea nu-l împiedică nici măcar să se plângă în faţa naţiunii că Opoziţia îl şicanează, ca şi cum i-ar pune, de exemplu, cheia pe frigider?
