Săptămâna trecută s-a aprins o mică vâlvătaie mediatică de la iniţiativa, deocamdată verbală, a unui parlamentar PD-L de a obliga ziariştii să depună la ANI declaraţii de interese, iar draga de ANI să le numere interesele. Am fi trecut cu vederea această ghiduşie, date fiind antecedentele autorului, care ar fi în stare să declare şi Luna de pe cer în stare de faliment doar-doar mai apare la televizor sau pe coloană într-un ziar.
De această dată însă, senatorul cu pricina n-a dat frâu liber imaginaţiei sale destul de bogate, ci se află în asentimentul, ca să ne oprim aici cu supoziţiile, multor colegi de partid şi nu numai. Există, desigur, şi o teorie a conspiraţiei potrivit căreia actuala putere administrează presei croşeuri în serie la ficat pentru a o doborî la podea, de unde s-o ridice mai marii zilei şi s-o pună în vitrina cu trofee de la Cotroceni.
Noi nu credem în astfel de teorii, dar nu putem să nu vedem în demersul senatorului democrat (aiurea!) şi liberal (niciodată!) frustrarea unei clase politice cvasiunanime atunci când vine vorba de tras o smetie unei anumite părţi a liderilor de opinie. Pentru că trebuie spus că respectiva măsură, deşi aparent este îndreptată împotriva tuturor ziariştilor, lasă loc de manevră pentru instituţiile statului să jongleze cum vor cu „cazurile“. Respectiv să deschidă dosare doar acelora care, probabil, mănâncă prea mult borş la televizor sau picură prea mult venin din tastatură.
Aşa cum se dovedeşte din plin în aceste zile, ANI face îngrozitor de mult zgomot pentru îngrozitor de puţine efecte. Dar şi aici se aplică principiul-bumerang „calomniază, calomniază, până la urmă tot rămâne ceva“.
S-a dovedit în repetate rânduri că orice tentativă de a lovi presa la deontologie sau chiar la portofel a fost sortită eşecului. De data asta însă, lovitura vine ca la bâza: pocneşti victima, apoi te uiţi după vrăbii pe cer. O chestiune benignă, izvorâtă din bune intenţii – să-i ajutăm pe sărmanii ziarişti să separe grâul de neghină -, se poate transforma lesne într-un instrument perfid de intimidare şi presiune asupra presei.
Din păcate, în capcana „bunelor intenţii“ ale acestei iniţiative au căzut şi nume grele din tabăra celor vizaţi, în frunte cu Cristian Tudor Popescu. Domnia sa probabil că încearcă un sentiment de culpă pentru faptul că a trebuit să afle din „Săptămâna Financiară“ că Bogdan Chirieac, colegul său de colegii directoare, are afaceri de milioane cu statul.
Numai că tot ce au descoperit ziariştii de la SFin putea afla oricine, de la Registrul Comerţului, contra unei taxe modice. Dar aşa ne place nouă să fim, o soţietate cu prinţipuri, carevasăzică le avem, iar la viitoarele alegeri ne vom trezi că politicienii se vor intervieva singuri. De filmat nu se ştie, că iniţiatorul amendamentului încă nu ne-a lămurit dacă şi cameramanii intră sub incidenţa legii.
