Numeroşi comentatori au apreciat campania electorală din această toamnă drept cea mai încrâncenată din ultimii 20 de ani. Cea mai tensionată şi cea mai murdară. Alţii, printre care se numără şi sus-semnatul, susţin că, dimpotrivă, aceasta a fost cea mai apatică şi mai lipsită de conţinut campanie electorală din ultimii ani.
Poate singurul teren unde s-a desfăşurat o confruntare pe viaţă şi pe moarte, mult mai intensă decât la precedentele alegeri prezidenţiale, a fost Internetul. Era de aşteptat, pentru că faţă de 2004 a crescut semnificativ procentul alegătorilor care au acces la Internet, dar şi mijloacele de luptă s-au rafinat. Telefoanele otrăvite de altădată au fost înlocuite cu cyber-armate de postaci a căror singură menire este să-şi ridice în slăvi „patronul” şi să-i umple de zoaie pe adversarii acestuia.
Dar greul războiului virtual nu-l duc postacii, ci programatorii şi creativii care pândesc fiecare mişcare a competitorilor şi ripostează imediat. Videoclipuri parodiate, site-uri clonate, mesaje denaturate, plus alte mijloace virale care, spre deosebire de munca încrâncenată a postacilor, sunt mult mai bine primite de public şi, de cele mai multe ori, apreciate.
De altfel, mediul virtual a fost singurul unde s-a manifestat creativitatea echipelor de campanie. Comunicarea clasică a suferit, în cazul tuturor candidaţilor, de banalitate şi stereotipie. Producţiile vizuale nu s-au evidenţiat decât prin volum, cel puţin în cazul preşedintelui în funcţie, care a beneficiat, dacă socotim şi afişajul referitor la referendum care l-a avut în prim-plan, de un spaţiu mai mare poate decât cele ale contracandidaţilor săi adunate. Clipuri electorale nu prea s-au difuzat, aşa că singurul element agresiv din această zonă a campaniei rămâne ostentativitatea afişajului prezidenţial.
Campania door-to-door a fost, de asemenea, mult mai anostă decât cele din anii trecuţi. De această dată, primii 3-4 competitori beneficiază de cote foarte înalte de notorietate în rândul publicului, practic similare, aproape de 100%, aşa că toate echipele de campanie au înlocuit lungile caravane cu opriri în fiecare localitate cu un număr restrâns de mitinguri regionale, provocarea fiind, de fiecare dată şi la fiecare candidat, capacitatea organizatorilor de a aduce cât mai mulţi aplaudaci. Nici artiştii nu s-au bucurat prea tare, câtă vreme concertele electorale au fost practic inexistente. Aşadar, nici în această zonă n-am avut parte de încrâncenare.
În fine, lipsa confruntărilor televizate, cu excepţia „marii finale” de vineri şi a câtorva ciocniri bilaterale din ultima săptămână, a fost principalul motiv pentru care campania electorală nu a provocat prea mari emoţii. Nu doar că nu a indus în rândul opiniei publice sentimentul de participare activă, dar e greu de crezut că a reuşit să-i urnească pe nehotărâţi sau pe cei care nu votează din principiu.
În aceste condiţii, în ciuda încercării lui Traian Băsescu de a se poziţiona ca luptător singuratic împotriva clasei politice corupte din care fac parte şi adversarii săi, avem parte de primele alegeri în care nu se vor confrunta „reformiştii” şi „retrograzii”. Se înfruntă, aşa cum ne arată sondajele, trei candidaţi foarte diferiţi, a căror prestaţie creează premisele primului vot pozitiv din 1996 încoace. Aşa că n-ar trebui să mire pe nimeni campania anostă. Construcţia este întotdeauna mai puţin spectaculoasă decât demolarea.
P.S. Răspunsul la întrebarea din titlu: pentru că ei candidează!
