Într-unul dintre interviurile cu care a „afumat“ săptămâna trecută opinia publică, Traian Băsescu s-a arătat peste poate de indignat cu privire la faptul că tonomatele din opoziţie şi din presă au îndrăznit să lege piatra de moară a contrabandei din vămile româneşti de gâtul partidului din care a emanat domnia sa. Dacă la indignare se rezuma, filosof rămânea. Domnia să însă nu şi nu, nu s-a lăsat până nu ne-a servit un argument beton: cum să spui că mafia vameşilor este controlată de PDL, când, iată, tocmai acest partid, aflat la cârma guvernării, a declanşat această acţiune de proporţii menită să extirpe cangrena din sistem până la temelia ultimei vile cu epoleţi care pătează obrazul patriei?!
Înseamnă, în logica băsesciană, că factorul politic poate apăsa la momentul oportun, sau considerat oportun, butoanele potrivite astfel încât să se pună în mişcare organele de anchetă. Adică procurorii, de felul lor magistraţi. Deci justiţia.
O logică similară am întâlnit şi la mai tânărul coleg de breaslă al preşedintelui, aflat din motive conjuncturale pe altă baricadă, Victor Ponta. Preşedintele PSD a susţinut public faptul că, atunci când Uniunea Social Liberală va prelua puterea, se va face justiţie aşa cum trebuie în România.
Ambii politicieni consideră că influenţarea justiţiei în sensul bun, potrivit, desigur în raport cu propriile lor criterii, este acceptabilă şi chiar demnă de aplauze. Or, pentru a influenţa „în bine“ justiţia e nevoie de exact aceleaşi pârghii ca pentru a o influenţa în rău. Mai mult, dacă alegaţiile la care am făcut referire sunt de fapt doar rodul unor exprimări nefericite, opinenţii intenţionând de fapt să spună că ei lasă, respectiv vor lăsa justiţia să funcţioneze liberă, nu am avea nicio garanţie că actul de justiţie va fi înfăptuit corect şi cu bună credinţă. Pentru că, dincolo de ingerinţele politicului, sistemul de justiţie din România are propriile lui metehne, care nu pot fi remediate decât din interior, cu multă determinare şi la fel de multă răbdare.
Din păcate, un subiect de maximă gravitate, aşa cum este cel legat de şvaiţerul de la graniţele României, s-a transformat, inevitabil, într-o vendetă politică. În care se amestecă, în devălmăşie, scene de sex, minciuni şi benzi de magnetofon, iar pionii de pe tabla de şah a dezbaterii publice aleargă cu limba scoasă după o ipotetică Regină, pe care o zăresc ba în Modrogan, ba la cotrocean, ba la liberali, ignorând mecanismul de ceas elveţian care mişcă toate piesele pe traiectorii savant determinate.
Iar publicul, excitat, cu sau fără premeditare, de mirosul de sânge de buldog sau cine ştie ce alt animal de companie, e dispus să treacă cu vederea lucrurile mari şi greu de observat: TIR-uri, vapoare, vagoane. Un calcul simplu arată că marfa corespunzătoare şpăgii de care sunt acuzaţi poliţiştii de frontieră şi vameşii plimbaţi săptămâna trecută pe la DNA cu autocarul sau elicopterul nu reprezintă decât o mică parte din piaţa ţigărilor de contrabandă din România, ca să ne referim la o singură categorie de produse.
Şi atunci ne întrebăm, pe bună dreptate: dacă asta e „acţiunea Guvernului“, atunci atât poate Guvernul? Sau e complice la ce rămâne în afara anchetei? Iar dacă e doar rezultatul muncii procurorilor eliberaţi din lesa politică, atât poate DNA-ul? Sau e complice cu cei care nu sunt vizaţi de anchetele oficiale?
Dar poate suntem noi pricinoşi, iar organele îşi vor face treaba până la capăt, cu sau fără camere de filmat aţintite asupra lor. Şi că toată această tevatură este doar un semnal puternic dat Uniunii Europene, cum că ne recunoaştem păcatele şi am purces degrabă la înlăturarea lor. Ne-am bucura să fie aşa, dar piaţa neagră e măsurabilă. După cum măsurabil e şi timpul rămas până la alegerile din PDL. Şi vom vedea peste câteva luni cine râde la urmă.
