Orice sistem tinde natural către o stare de echilibru şi, pe cale de consecinţă, opune rezistenţă atunci când se încearcă trecerea lui în altă stare, poate mult mai bună, dar care presupune o perioadă de instabilitate. Cu cât sistemul este mai mare , cu atât forţa de rezistenţă pe care o opune la schimbare este mai mare . Iar dacă vorbim de sistemul administrativ din România (sau de aiurea, nu contează atât de mult specificul local), forţa e maximă.
Indiferent cât de atent ar fi pregătită o asemenea schimbare, şi nu din mers aşa cum încearcă s-o facă Băsescu şi Boc, va produce nemulţumiri pe bandă rulantă. Contribuabilul va sta poate la mai puţine cozi, dar acestea vor fi mai lungi şi mai departe de casă. Şefii structurilor administrative vor fi mai puţini, dar vor avea putere mai mare.
Vor fi poate proiecte de infrastructură mai multe, dar ele nu vor atinge toate unităţile administrative. Vom avea, probabil, şapte oraşe care să se apropie de talia Bucureştiului, dar celelalte capitale de judeţ vor intra în declin. Va trebui să treacă mult timp până când vechea organizare teritorială se va şterge din conştiinţa oamenilor, astfel că şefii noilor gubernii, prefecţi, preşedinţi de consilii sau cum se vor numi ei, nu-şi vor uita rădăcinile, familia, prietenii, politici şi de afaceri, aşa că dintre cele 5-6 judeţe ale voievodatelor celor noi unul va fi favorizat.
Cum guvernul nu a dat încă publicităţii vreun proiect de lege în acest sens, suntem liberi să ne imaginăm cum ar putea fi. S-ar putea aşadar ca, din teama ca structurile cele noi şi puţine la număr să nu facă faţă problemelor cetăţenilor, să fie păstrate şi vechile structuri la nivel de judeţ, oraş, comună, cărora să li se adauge numai un nou palier de coordonare.
Dar asta va însemna o sporire a birocraţiei, şi nu o reducere aşa cum se laudă guvernanţii. Iar în ce priveşte absorbţia fondurilor europene, care va creşte, după cum a măsurat cu precizie dna Paul-Vass, de la 14 la 100%, nu e oare ciudat că singurul argument demonstrativ pentru acest fenomen este cel al drumurilor care transcend unităţile administrative şi pentru care e nevoie de o alocare centralizată a fondurilor?
De ce toţi discuţologii portocalii invocă acest unic argument? Pentru că aşa le-a transmis Roberta punctajul, este adevărat, dar la fel de adevărat este că alte exemple nu prea mai sunt.
Faptul că reorganizarea administrativă a României este un proces pe cât de complex, pe atât de sensibil ţine deja de domeniul evidenţei. În plus, dacă tot ne-a primit UE în casă, acum n-avem încotro şi trebuie să ne descălţăm la intrare. Iar regulile casei spun, printre altele, că o astfel de „revoluţie administrativă“ ar trebui anunţată la Bruxelles cu cel puţin doi ani înainte de implementare, asta aşa, pentru un test de armonizare cu structurile europene. S-ar impune, aşadar, o amplă dezbatere naţională, din care să rezulte o variantă cu o cât mai largă susţinere politică şi populară. Şi care să fie, de ce nu?, validată printr-un referendum.
Dar nu, la noi aşa ceva nu se poate. Încrâncenarea actuală dintre Putere şi Opoziţie face imposibil orice dialog, astfel încât nu putem determina cu obiectivitate nici măcar dacă o astfel de reformă e necesară, iar dacă se va face totuşi, se va face pe picior de către un guvern care nu mai are nicio susţinere populară şi care şi-a dovedit din plin incompetenţa, inclusiv în materie de tehnică legislativă.
Singurul câştig care se poate întrevedea acum, când încă nu ştim cum va arăta reorganizarea, este acela că baronii locali vor avea o problemă. Iar cât timp se vor lupta între ei ca să-şi adjudece supremaţia în noile structuri administrative, s-ar putea ca mediul de afaceri să răsufle uşurat şi să-şi ia puţin avânt. Dar să nu credeţi cumva că aşa s-a dorit. Acesta e, de fapt, cel mai puternic motiv de respingere din rândul Puterii. Ai cărei baroni sunt la fel de locali şi de nocivi ca şi ai celorlalţi.
