Săptămâna trecută, mai precis marţi, s-au întâmplat o seamă de lucruri din cale-afară de tulburătoare pentru opinia publică şi reprezentanţii ei. Guvernul şi-a asumat răspunderea în faţa Parlamen-tului nu pentru o lege, nu pentru o declaraţie de politică internă sau externă, nu pe un pachet de legi, ci pe 3 (trei) pachete de legi, care nu au în comun decât graba lui Emil Boc de a legifera.
Avem aşadar, la punctul 1, un proiect de lege privind reorganizarea unor autorităţi şi instituţii publice, raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional. Mai exact – o denumire pompoasă pentru o junglă de reglementări care mai de care mai inutile, dar, nu-i aşa?, Guvernul lucrează întru bunăstarea contribuabililor.
La punctul doi avem Legea Cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, poate cel mai controversat şi contestat act normativ elaborat în ultimii 20 de ani în România. Şi asta în condiţiile în care toţi partenerii sociali, cum le place să se numească, sunt de acord cu necesitatea sa. Dar de la un acord de principiu în faţa camerelor de luat vederi şi până la punerea în practică e cale lungă de tot.
În fine, coşul de cumpărături parlamentare al lui Emil Boc a fost completat de Legea educaţiei naţionale, un hibrid între versiunea comisiei prezidenţiale a ministrului Miclea şi cea a actualei titulare a portofoliului.
Aşadar parlamentarii s-au trezit în faţa unui pachet legislativ extrem de voluminos, şi la propriu, şi la figurat: câteva mii de pagini şi probabil câteva kilograme. Greu de crezut că cineva a avut răbdare să-l citească în întregime, ca să nu mai spunem de o eventuală analiză aprofundată.
O fi avut şi lungul şi insipidul discurs prezidenţial de după un efect de catalizator, cert este că majoritatea comentatorilor s-au grăbit să cânte prohodul democraţiei dâmboviţene. Parlamentul a fost călcat în picioare, Guvernul legiferează în forţă ca să evite dezbaterea de substanţă în
Parlament, preşedintele îşi pregăteşte campania electorală etc. În realitate, în Parlamentul României a avut loc un lucru chiar mai grav. Emil Boc s-a expus pe sine, pe colegii săi miniştri, întregul guvern şi pe preşedinte răzbunării celei de-a treia puteri în stat, cea judecătorească.
Şi asta pentru că judecătorii au acum un excelent prilej de a-şi exercita funcţia de control asupra Legislativului şi ar putea ataca la Curtea Constituţională toate actele normative tocmai trecute prin Parlament. Şi, Slavă Domnului, la cât de pe picior au fost făcute, au şanse maxime de reuşită.
Ce a făcut premierul poate fi descris ca o ameţire a colegilor miniştri înainte de tăiere. Una figurativă, desigur. Ceea ce este tocmai definiţia din dicţionar a asomării.
