În afara faptului că este singurul profesor universitar de drept constituţional care se poate mândri cu ordonanţe declarate neconstituţionale, Emil Boc este cel mai mic (la propriu şi la figurat) şi, din acest motiv, cel mai complexat premier pe care l-a avut România după 1989 şi, probabil, chiar din toate timpurile.
În loc să fie enervat de ordinele pe care le primeşte răstit de la Cotroceni sau de zgomotul cu care colega de la Dezvoltare Regională îşi trânteşte Vuitton-ul pe biroul lui, Emil Boc reacţionează violent doar când este atacat la fizicul „impunător“.
Anul trecut a făcut deliciul unei ţări întregi când a intrat pentru prima şi ultima oară în direct la Sinteza Zilei de la Antena 3, nu pentru a se lăuda cu măsurile anti-criză, ci pentru a-i certa pe cei prezenţi în platou că-şi permit să facă mişto de el că se ridica pe vârfuri ca să pară mai înalt la o poză de grup cu notabilităţi europene.
Săptămâna trecută a reacţionat violent după ce a văzut la televizor că Victor Ponta, aflat în campanie electorală internă, s-a dat mare în faţa pesediştilor din teritoriu spunând că a vrut să-l bată pe Boc şi doar Dan Nica l-a oprit. Ce replică a avut Boc la asta? L-a făcut pe micul Titulescu procuror ceauşist, probabil unul foarte precoce, din moment ce la Revoluţie avea doar 17 ani.
Şi tot săptămâna trecută s-a consumat un nou episod al frustrărilor prim-ministeriale. Vizibil deranjat de faptul că Ionuţ Costea, fiul legendarei soacre a lui Mircea Geoană, o are mai mare ca el, adică leafa, l-a somat pe acesta să şi-o taie, leafa, până pe la 1.000 de euro pe lună. De-aici nu ne mai interesează complexele lui Boc, n-are decât să şi le trateze pe canapeaua de la be unu sau în faţa oglinzii de la OTV. Mult mai grave sunt implicaţiile economice ale umorilor ăstuia mic care pricepe greu.
Putem înţelege că, în cadrul unuia dintre accesele zilnice de ipocrizie, lui Boc i s-a pus pata pe un preşedinte de bancă numit politic, care joacă pentru echipa adversă. Dar soluţia este foarte simplă, şi premierul o ştie foarte bine: schimbarea din funcţie. Se va găsi cu siguranţă un pedelist destoinic care să preia funcţia pe trei lei, sau poate că Ionuţ Popescu s-ar băga la un part-time. A pune însă un bancher, chiar şef al unei bănci de stat, să-şi stabilească un salariu cu un ordin de mărime mai mic decât media domeniului bancar este o mostră de hepatită managerială.
Întreprinderile cu capital de stat, fie ele bănci sau societăţi comerciale (nu ne referim aici la companiile naţionale care deţin monopoluri), activează într-o piaţă concurenţială şi au ca obiectiv profitul. Prin urmare, nu există niciun motiv ca managerii acestora să fie judecaţi şi plătiţi după alte criterii decât omologii lor din companii private. Dacă există însă grijă pentru banii statului, atunci ar trebui ca principalul criteriu de selecţie să fie competenţa, şi nu apartenenţa politică, iar controlul să fie extrem de riguros.
Economii substanţiale s-ar putea face dacă ar fi diminuate drastic onorariile membrilor numiţi politic în Consilii de Administraţie sau în AGA. Pentru că o companie nu poate funcţiona fără un director general. Dar fără zece politruci care încasează mii de euro lunar ca să vină la câteva şedinţe din care oricum nu înţeleg nimic, poate.
