Trei luni si treisprezece zile au trecut de la depunerea juramantului in calitate de ministru al muncii de catre Sebastian Lazaroiu.
Cea de-a treisprezecea zi de mandat a fost insa cu ghinion pentru fostul consilier prezidential: a fost trimis la plimbare de un premier care dovedeste o fermitate de care nu prea-l banuia nimeni. Mai ales in legatura cu apropiatii lui Traian Basescu.
Nu excludem, desigur, varianta in care Lazaroiu a cazut si in dizgratia presedintelui, a carui relatie cu partidul era pusa in pericol de declaratiile din ce in ce mai ,,neconforme” ale ministrului.
Desi a condus un minister greu, poate cel mai greu in conditii de criza, Sebastian Lazaroiu nu a fost daramat de sindicate, de pensionari, de miscari de strada sau de greve.
Nu a fost pus la index pentru vreo declaratie hazardata privind pensiile sau salariile si nici nu a comis vreo gafa de proportii in activitatea ministeriala.
Ceea ce l-a pierdut a fost preocuparea excesiva, poate chiar compulsiva, pentru politica in general si pentru alegerile din 2012 in particular.
Nimeni nu e profet in tara lui, cu atat mai putin in partidul lui. Inainte sa poata fi judecate ca atare, ideile reformatoare ale lui Lazaroiu, dar si ale altor ,,rebeli” cu sau fara cauza, trebuie sa fie validate sau macar acceptate de mecanismul complicat al partidului.
Lazaroiu n-a uimit pe nimeni cu declaratiile sale. Au fost in consonanta cu modul sau de exprimare in spatiul public.
Ramane totusi o intrebare. De ce a mai fost numit in aceasta functie?
Sau, altfel spus, de ce l-a lasat protectorul sau atat de repede din brate? Pentru ca nu se amageste nimeni ca ar fi primit postul in baza credintei ca ar fi cel mai potrivit pentru asta.
