Una dintre putinele afirmatii care in Romania intrunesc consensul este una oximoronica: sanatatea este bolnava. Sau chiar in coma. O spun pacientii, o spun asistentele si infirmierele, o spun doctorii, o spun politicienii.
De mai bine de 20 de ani, in sistemul public de sanatate intra, ca intr-o gaura neagra, miliarde de euro , dar cuvantul de ordine este subfinantare. Alaturi de care am putea adauga proasta gestiune, lipsa de viziune si orice alte acuzatii, oricat de dure. Din pacate insa, cuvintele nu pot schimba faptele.
Mai bine de 10 procente din fiecare salariu inregistrat la Camerele de Munca merg lunar in contul celei mai bogate structuri din Romania: Casa Nationala de Asigurari de Sanatate. Iar de aici, in baza unui algoritm naucitor, se indreapta catre prestatorii de servicii . Asigurarea medicala nu este o taxa de solidaritate, asa cum este pensia. Este o contributie care ii asigura platitorului accesul la sistemul de sanatate.
Odata intrat insa pe poarta acestui sistem, incep problemele. De principiu, de forma si de fond. Pentru ca beneficiarii acestui sistem nu cotizeaza in mod egal, ci doar in procent egal. Dar cum salariile sunt diferite, si contributiile sunt diferite. Si nimeni nu a reusit sa rezolve aceasta inechitate. S-a vorbit la un moment dat de intocmirea unui pachet minim de servicii, de care sa beneficieze toata lumea, in tandem fie cu o plafonare a contributiilor la nivelul unui cuantum care sa asigure finantarea acestui pachet minimal, fie cu instituirea unor trepte superioare de servicii, corespunzatoare unor contributii mai mari. Apoi s-a vorbit, in ultima vreme tot mai apasat, de coplata. Care va aduce cu ea alte probleme, deloc putine, din momentul in care va fi, daca va fi, aplicata.
In aceste conditii, tinand cont mai ales ca sanatatea este o marfa extrem de vandabila, s-a dezvoltat, natural, sistemul privat de sanatate. Care ii absoarbe incet-incet pe toti cei care isi permit sa plateasca mai mult, sa renunte la drepturile cuvenite lor in sistemul de stat si care sunt satui de automatismul penibil de a introduce plicul in buzunarul de la halat.
Sistemul privat de sanatate, din ce in ce mai dezvoltat si mai performant, are insa o hiba majora. Este un sistem paralel, care vine sa dubleze sistemul public. In acest fel, sumele vehiculate in aceasta industrie cresc exponential. Din pacate insa, nu neaparat cu folos. Pentru ca un angajat care incaseaza o leafa de 1.000 de euro pe luna isi poate permite o asigurare privata de sanatate, pentru care va plati aproximativ 1.200 de euro pe an. Exact aceeasi suma care merge, din salariul sau, si catre sistemul public de sanatate, de ale carui servicii insa s-a dispensat. Credeti ca, „eliberat“ de cei cu salarii mari, care isi permit servicii medicale private, sistemul public va asigura tratamente mai bune celorlalti? Raspunsul este, din pacate, negativ.
Daca lucrurile ar fi lasate sa evolueze natural, poate ca incet-incet sistemul privat ar lua locul celui public. Dar costurile acestei tranzitii sunt uriase, din cauza dublarii sumelor vehiculate. Nu ne facem iluzii prea mari cu privire la vehiculata introducere a asigurarilor obligatorii de sanatate, dupa modelul pensiilor private, bazate pe administrarea privata a unei parti a contributiilor la fondul de sanatate. Ar fi o decizie revolutionara, iar ,,contrarevolutionarii” sunt multi si puternici. Dar am fi asteptat macar deductibilitatea fiscala, fie si partiala, pentru cheltuielile cu sanatatea in sistemul privat. O solutie simpla, care ar fi putut avea efecte miraculoase.
In afara de chestiunea financiara, mai exista o problema majora: medicii. Oricat de bune ar fi conditiile si oricat de mari ar fi salariile din mediul privat, cei mai buni medici isi pastreaza macar o jumatate de norma si intr-un sistem de stat. Acolo este deverul mai mare, provocarile profesionale mai mari si, nu in ultimul rand, acolo se desfasoara activitatea didactica. Deocamdata nu exista clinici universitare private.
Veti spune probabil ca asemenea oricarui sistem, si cel medical are mecanisme interne de rezistenta la reforma. Iar cei 20 de ani de incercari nereusite ar putea contura ideea ca sistemul public de sanatate nu va putea fi reformat in veci. Este adevarat. Dar principala problema este aceea ca nu a existat niciodata vointa politica de a se renunta la stupul cu miere de la CNAS. Din care se infrupta politicienii si birocratii, in timp ce pacientii sunt lasati prada albinelor.
