Dacă politicienii n-ar fi batjocorit fără mila ţara asta în ultimii 20 de ani, am fi putut spune că omul acesta a fost portretul viu al capitalismului în România. Aşa cum îi stă bine oricărui pui de dac, şi el era mai mult autodidact decât instruit, mai mult visător decât harnic, iubitor de oameni, şpriţ şi bună dispoziţie.
A început să facă bani imediat după Revoluţie, firesc, îmbinând natural meseria de o viaţă, aceea de publisher (pe vremea aia nimeni nu avea habar ce-nseamnă asta) cu un fabulos spirit antreprenorial, nativ. A început primul ziar cu o idee pe cât de genială, pe atât de simplă: a obţi-nut de la tipografie permisiunea să plătească tiparul şi hârtia după o săptămână de la preluarea tirajului, iar de la instituţia centrală de difuzare a presei plata în avans a jumătate din valoarea ziarelor distribuite. Investiţie zero, profit în doar o săptămână. După care, cu banii la teşcherea, s-a relaxat şi a continuat să viseze.
Avea primul săptămânal al ţării, şi l-a dorit pe-al doilea, pentru că avea în ogradă două săbii jurnalistice care nu încăpeau în aceeaşi teacă. Şi l-a avut, un succes fulminant. Apoi a mirosit că e loc pe piaţa cotidienelor, unde „Adevărul” şi „România liberă” erau încremenite în proiect, deşi porniseră cu un avantaj competitiv fabulos: tiraje de 1,5 milioane de exemplare, imediat după Revoluţie.
A reuşit şi aici, iar în câteva luni ziarul său, care a schimbat pentru totdeauna presa din România, a ajuns numărul 1, cu un neverosimil tiraj de aproape 800.000 de exemplare zilnic. Se fura cu două mâini pe întreg fluxul de distribuţie, dar şi aşa aducea un profit net de 14.000 de dolari pe zi, fără niciun strop de publicitate.
Apoi a vrut să aibă cea mai cea televi-ziune. Şi a făcut-o, cu dinozauri din televiziunea de stat, alături de care a crescut o nouă generaţie de teleaşti. S-a dus de râpă în câţiva ani, dar cei de-acolo sunt peste tot, în toate televiziunile de azi, aşa cum ziariştii de la cotidianul lui conduc cele mai importante publicaţii de pe piaţă.
Acesta a fost traseul pe verticală. Pe orizontală, dezvoltarea a fost mult mai rapidă. A pus piatra de temelie a numeroase alte publicaţii, imaginând, în faţa unui etern pahar cu bere, scheme simple şi eficiente care asigurau sinergia financiară şi operaţională a grupului.
A prins gustul banilor, dar nu s-a lăsat pervertit de ei. A învăţat să stea la masă cu toţi granzii momentului, la Hilton sau la Valea cu Peşti, după cum n-a uitat niciodată să stea la taclale cu „pensionarii“ lui Miţi de la cârciuma scriitorilor. A investit masiv, în business -uri şi mai ales în oameni. În urmă cu zece ani, o boală cumplită l-a scos din circuitul public, dar după ce a răzbit a înţeles care sunt cu adevărat lucrurile importante. Şi în următorul deceniu a trăit doar pentru el şi pentru familia lui.
Stăteam, acum câţiva ani, cu el pe o terasă din Bucureşti şi visam cu ochii deschişi. Eu, că aş putea să mai lucrez vreodată cu un om ca el, într-o instituţie clădită după regulile lui. Iar el – că ar fi suficient să anunţe în urbe că s-a întors şi că face un ziar şi toţi cei cu care a lucrat să vină cu inima deschisă. N-a apucat să mai facă anunţul, deşi vorbea foarte serios. S-a luat cu altele, apoi l-a luat boala din nou în primire.
L-am revăzut pentru ultima oară, anul trecut, la început de octombrie, de ziua lui. Împlinea 70 de ani şi era înconjurat de cei mai mulţi dintre cei care îi fuseseră aproa-pe în vremurile bune. Arăta bine, era doar mai puţin la trup şi vorbele îi curgeau un pic mai bolovănos. Dar spiritul lui, de întreprinzător, era la fel de viu. M-a tras deoparte şi, în timp ce oaspeţi de vază aşteptau să-l salute, îmi povestea ce-ar trebui să facă Guvernul ca să scoată ţara din criză. „Cheamă-mă la o emisiune“, mi-a zis, după care s-a întors să strângă mâna unui fost preşedinte al României.
Nu l-am chemat atunci, nici săptămâna viitoare, nici după două săptămâni, iar acum aş da orice şi oricât să mai am şansa asta, să-l aduc în faţa publicului larg pe nea Mihai. Nea Mihai Cârciog. Care acum, probabil, îi povesteşte lui Dumnezeu cam ce fel de ziar ar merge în Rai.
R.I.P., nea Mihai…
