Circulă de ceva vreme pe la noi un banc cu o profundă încărcătură geopolitică. Cică doi români „verzi“ jucau table în faţa blocului, când pe deasupra lor se aude păcănitul enervant al unui motodeltaplan. Cel care era la zar continuă să miste mâna dreaptă ritmic, din reflex, în timp ce privirea i se răsuceste după ciudata apariţie. Si cum zbura el asa lin, aparatul se înfige dezinvolt în blocul de vizavi, pe la etajul 7. La care omul nostru se întoarce înapoi către partenerul său si, continuând să zguduie în pumn zarurile, zice: „Ce vrei mă? Asa ţară, asa atentat!“.
Într-un editorial publicat în „Evenimentul zilei“, Horia Roman Patapievici spune, despre expoziţia „Freedom for lazy people“, organizată de Institutul Cultural Român la New York, că este „un omagiu adus street-art-ului românesc“. Parafrazând bancul de mai sus, putem spune linistiţi că la asa ţară, asa street-art. Numai că ar fi nedrept. Probabil că dacă ar fi fost dislocate câteva ziduri din Bucuresti, la întâmplare, si duse în America, exponatele astfel rezultate ar fi fost mult mai aproape de noţiunea de artă, acest termen atât de relativ încât e periculos să fie folosit în spaţiul public.
Din tot scandalul provocat de pomenita expoziţie, intitulat nefericit si abuziv „Poneiul roz cu zvastică“, se desprinde o singură idee nealterată de subiectivisme: acel fapt de cultură s-a întâmplat pentru că asa înţelege HRP să promoveze arta românească, iar contestatarii săi sunt fie securisti, fie comunisti, fie prosti de-a dreptul.
Un astfel de argument poate fi folosit în spaţiul artistic, dacă îndeplineste două condiţii minimale: cel care îl foloseste să fie o autoritate în domeniu, (auto )impusă si nu doar declarată, iar consideraţiunile să privească un spaţiu limitat. Dar dl Patapievici acţionează în calitate de proprietar al culturii române: „Am vrut să scot cultura de sub «naţionalizarea» abuzivă la care a fost supusă de către statul comunist, pentru care valoare poate avea numai ceea ce este recunoscut în mod oficial“, am citat din acelasi editorial mai sus menţionat.
Dacă ar fi o autoritate veritabilă în domeniu, pentru dl Patapievici ar trebui să vorbească opera sa. Sutele de mii de volume vândute, traduse în zeci de limbi, contribuţia sa la PIB-ul economic sau cultural al României. În lipsa acestora, în apărarea sa se ridică un cerc restrâns de kulturnici, care cândva, pe vremea când îsi vedeau de operele si ideile lor, erau chiar cool. Acum îi leagă, mai presus de orice, dragostea neţărmurită faţă de Marele Cârmaci de la Cotroceni, căruia îi poartă o vie recunostinţă pentru faptul că le-a dat sinecuri care le permit să aibă o autoritate pe care prin mijloace proprii n-au fost capabili s-o dobândească.
Tristă nu este îndârjirea cu care Patapievici&Co îsi apără idolul si privilegiile, nici măcar clivajul pe care îl produc în societatea românească, întoarsă din păcate la atmosfera de la începutul anilor 90. Trist si grav, deopotrivă, este faptul că acesti oameni au ajuns în poziţii din care desenează cu creta ponei si falusuri pe obrazul României. După care decontează linistiţi nota de plată.
