La sfârşitul săptămânii trecute şi-a făcut loc printre ruinele şi scurgerile radioactive din Japonia o ştire mică şi banală, dar care, abordată cu aplomb, din unghiul potrivit, a devenit mare . Câteva sute de oameni s-au călcat în picioare la inaugurarea unui supermarket din Târgovişte pentru a prinde o promoţie senzaţională: 6 kilograme de zahăr la 15 lei. Impresionată de atâta abnegaţie, o uşă a magazinului a cedat şi s-a transformat în cioburi. Nimeni nu a fost rănit, nu s-au înregistrat crize de hiperglicemie.
Cum s-a făcut de această ştire mică a ajuns mare? Simplu : în timp ce pe un post de televiziune se lăfăia un maimuţoi electrocutat, împins cu băţul prin gard până iese din el şi ultima fărâmă de rating, iar pe „noua alternativă mediatică – echidistantă şi profesionistă“ nişte oameni aparent serioşi lătrau de mama focului la lună, realizatorii de la cel de-al treilea post, chipurile cel mai ancorat în realitatea cotidiană, au găsit de cuviinţă să umfle ştirea mai sus citată.
Imaginile, altminteri spectaculoase, filmate de amatori şi postate pe youtube, au fost montate alert şi subsumate ideii că românii au ajuns să se calce în picioare de foame. În platoul respectivei televiziuni erau invitaţi şi câţiva politicieni, mai de mâna a treia, că nu era în primetime, care au început să dezbată temeinic chestiunea.
S-a ajuns la argumente adânci, la comparaţii augmentative cu epoca de aur a lui Ceauşescu, s-au invocat statistici europene care ne plasau în coada diferitelor clasamente, ce să mai, s-a conturat imaginea unei naţiuni de fomişti, distruşi de politicile criminale ale Guvernului şi care, dacă nu pot muşca din beregata guvernanţilor, pot încerca, în disperare de cauză, să-şi îndulcească amarul cu câteva kile de zahăr. Desigur, partea guvernamentală prezentă la discuţie o ţinea langa cu reformele curajoase ale lui Boc şi de-aici bineînţeles că s-a pornit mult dorita ceartă făcătoare de audienţă.
Lăsând la o parte eventualele exagerări jurnalistice, se pune totuşi întrebarea dacă românii sunt chiar atât de lihniţi de foame pentru a se călca în picioare pentru o economie de circa 9 lei. Mai mult, nefiind sezon de dulceţuri, se presupune că zahărul respectiv era pentru consumul de zi cu zi, ceea ce pentru o familie medie ar fi fost de ajuns cel puţin două-trei luni. Prin urmare, nu oferta în sine era tentantă, ci ideea de ofertă, de chilipir.
Am văzut scene identice şi când s-a deschis un magazin de bricolaj, în care hoardele de chilipirgii îşi umpleau coşurile cu bormaşini şi trafalete. Deci nu foamea îi împinge pe români să se înghesuie la superoferte, ceea ce se putea lesne vedea cu ochiul liber.
Oamenii aceia nu aveau priviri sticloase de foame, ci erau chiar veseli, amuzaţi parcă de jocul stupid la care iau parte. Şi trebuie să mai spunem un lucru: astfel de scene pot fi întâlnite oriunde în lume, chiar şi în ţările cu cel mai ridicat nivel de trai.
Dar toate aceste argumente n-au nicio importanţă, în goana după rating. Şi, mai mult ca sigur, doar oboseala acumulată de-a lungul unei săptămâni i-a împiedicat pe cei care au umflat cu pompa această ştire să intre ceva mai profund în subiect. Ar fi descoperit că zahărul respectiv e din import, din Japonia, ambalat în Ungaria şi introdus în România prin Bulgaria.
Evident, nu avea controlul radioactiv făcut, iar pe ambalaj scria, în ungureşte, sare pentru murături, aşa se explică ocolul făcut pe la sud de Dunăre. E cazul aşadar să se instituie o comisie parlamentară de anchetă, care să analizeze situaţia şi, în final, să dea o proclamaţie către ţară la Abrud, care va fi citită, desigur, de Csibi Barna şi va fi comentată, într-o ediţie specială la TV, de Monica Tatoiu. Nu ştiu dacă ne va fi mai bine, dar cu siguranţă vom avea o senzaţie de saţietate.
