Tragedia de la Maternitatea Giuleşti a fost un bun prilej pentru cei care cântă, pe bună dreptate, prohodul sistemului de sănătate din România, să aducă din nou în prim-plan subiectul. Cu adevărat tragic însă este faptul că nici dacă ar arde pe rug toate asistentele şi medicii care chefuiau în timp ce bebeluşii ardeau, nici dacă Cseke Attila sau Sorin Oprescu îşi vor da câte două demisii, nu se va întâmpla peste noapte o minune în spitalele din România care să împiedice curmarea de vieţi omeneşti din cauză de malpraxis sau nepăsare.
Din această tragedie nu au de câştigat decât televiziunile, care şi-ar vinde şi sufletul pentru un punct de rating, dar care, din păcate, nu au niciun interes să lanseze dezbateri serioase. Audienţă fac doar durerea, lacrimile şi strigătele de deznădejde, şi poate un interviu „exclusiv“
cu primul pompier care a intrat în „salonul morţii“.
Nimeni nu va avea răbdare să asculte o analiză a cauzelor reale care au adus în colaps sistemul sanitar românesc. Nu sunt bani, nu sunt bani destui, nu sunt bani alocaţi corespunzător, nu sunt bani cheltuiţi cu folos. Iată doar câteva faţete ale unui adevăr unanim recunoscut: subfinanţarea sănătăţii.
Faptul că acest subiect intră în atenţia opiniei publice doar cu astfel de prilejuri anulează din start posibilitatea unei judecăţi raţionale. Se vorbeşte despre reformă din ce în ce mai abstract şi mai lipsit de substanţă. Miniştrii se succed, cu toţii promit dacă nu revoluţii în sistem măcar câteva schimbări majore, lansează câte un proiect mai amplu şi cu asta gata.
Eugen Nicolăescu s-a luptat până în pânzele albe pentru taxa de viciu. Care a fost implementată, aduce bani, dar sistemul tot falimentar este. Cseke Attila vorbea, la începutul mandatului său, de coplată. Vorbe-n vânt! La Cotroceni se fac comisii prezidenţiale, care elaborează studii şi analize pe care nu le citeşte nimeni, iar de aplicat nici nu se pune problema .
Iar în timp ce politicienii fac planuri iar presa audienţă pe seama tragediilor din spitale, medicii şi asistentele pleacă pe capete. Suntem încă departe de cota de avarie, iar asta ne-o arată un indicator cât se poate de exact din sistem: câtă vreme un absolvent de rezidenţiat nu găseşte post în Bucureşti decât cu super pile, sistemul încă se susţine.
Dar totul se întâmplă într-un cerc vicios. Statul nu finanţează suficient, personalul medical se simte îndreptăţit să cheme pacienţii după program la cabinetul particular, bolnavii bagă oricum mâna în buzunar pentru că sunt la ananghie, fondurile pentru investiţii sunt alocate clientelei politice, iar politicienii se operează în străinătate sau cel mult „la privat“.
Poate ar merge şi-aşa în ţara care şi-a făcut un renume din acest slogan dar, din nefericire, la intervale de timp din ce în ce mai dese mor oameni. Mor fără demnitate, pentru că cei care ar fi trebuit să-i trateze sunt trataţi, la rândul lor, fără demnitate de către cei care conduc. Şi conduc tot fără demnitate, că doar de-aia sunt demnitari.
