Pe 31 iulie 2013, cu o mică întârziere tehnică, am primit cadou de ziua mea o bicicletă. Mândru nevoie mare, am postat imediat o poză pe Facebook cu mine călare pe noua minune, la care am primit un comment aparent nevinovat de la Răzvan Cucui: „vezi că e cursă pe 3 august în Zimbrărie”. Acum io ce să zic, habar n-aveam despre ce zimbrărie e vorba și nici care-i treaba cu concursurile de biciclete, dar ca să nu par prea ageamiu în ale biciclismului, am dat repede pe google, am găsit site-ul concursului, am plătit deși depășisem cu câteva ore termenul limită și, după o oră și jumătate am putut să răspund așa, en-passant: „m-am înscris”.
Așa a început aventura mea pe 2 roți, cu concursul de la Zimbrăria Neagră din Bucșani, în urma căruia am căzut lat, dar atins de flacăra unei pasiuni de multe ori vecină cu damblaua. De-atunci a trecut fix un an, acum sunt în convalescență după cea de-a doua participare a mea la cursa de la Zimbrărie, și mă uit în urmă cu oarece mîndrie: 5.500 de kilometri parcurși în aproape 200 de ture cu bicicleta, pe șosele, prin păduri și munți. Cea mai lungă – 105 km, iar cea mai mare cățărare – 829 m difrență de nivel, înregistrată într-o tură de 84 km în care am urcat în total 2.520 de metri. Bașca 14 concursuri, despre care voi vorbi la timpul potrivit.
Să revenim la Zimbrărie. Anul trecut, traseul a măsurat 32,8 km, cu 406 m diferență de nivel. M-am dus la concurs „flower-power”, crezând că cele câteva ture de 10-15 km în ritm domol pe care le făcusem până atunci reprezintă o experiență relevantă. Greșit! Iar diferența de nivel s-a dovedit un amănunt „ucigător”. Cifrele vorbesc de la sine: am parcurs traseul în 3 ore și 3 minute, cu o viteză medie de 12,5 km/h, iar cățărarea principală, care măsoară 1,5 km lungime, 134 m diferență de nivel și o pantă medie de 9%, am dovedit-o în 30:31 minute, cu o viteză medie de 2,9 km/h. Am ajuns la finish cu crampe musculare la picioare, reușind totuși performanța de a nu ocupa chiar ultimul loc. M-am clasat, așadar, pe 48 din 51 la categoria mea de vârstă și pe 222/244 la general.
Anul acesta, aveam deja experiența unei duzini de concursuri, dintre care câteva cu diferențe de nivel mult mai mari, așa că eram hotărât să reușesc o clasare cât mai bună. Aveam și avantajul unei super-biciclete (Specialized Epic Comp) – carbon, full-suspension. Am avut însă parte de ghinion, pe a doua coborâre mi-a acroșat un alt concurent ghidonul, suficient cât să-mi trimită roata în șanțul de pe margine, iar pe mine de-a berbeleacul, câțiva metri mai jos. Mi-am revenit destul de greu (câteva minute bune) din șoc, am constatat cu bucurie că nu aveam daune majore, membrele erau în stare de funcționare, așa că am încălecat și am pornit vijelios la vale să recuperez timpul pierdut. Vijelia a furat însă doar câteva sute de metri, unde începea o urcare scurtă, și unde am constat că lanțul era căzut și răsucit într-un hal cum nu mai văzusem până atunci. Am încercat să trag de el în toate direcțiile și felurile cu putință, dar în zadar. Mă resemnasem cu gândul că glorioasa mea cursă s-a terminat la nici jumătatea ei și am pornit la drum pe lângă bicicletă. După vreo jumătate de oră a trebuit să mă opresc pentru că lanțul căzut intra printre spițe și făcea un zgomot neplăcut, iar genunchiul începuse să mă doară destul de supărător. Am mai tras puțin de lanț în ideea să-i găsesc o poziție în care să nu mai ajungă între spițe și să vezi minune: ca prin farmec s-a desrăsucit și am putut să-l pun din nou pe foaie.
Pierdusem timp prețios, dar i-am dat bătaie, să recuperez ce se mai putea recupera. Și chiar dacă n-am prins podiumul așa cum visam înainte de cursă, m-am clasat pe locul 22/44 la categoria de vârstă și pe 172/290 la general. Traseul, ușor modificat față de cel de anul trecut a măsurat 28,5 km, cu 376 m diferență de nivel. L-am parcurs, în condițiile date, în 2 ore și 7 minute, cu o viteză medie de 14,7 km/h. Comparația este însă relevantă pe cele 2 segmente importante: cățărarea, pe care anul acesta am făcut-o în 13:03 minute, cu o viteză medie de 6,8 km/h și prima porțiune a cursei, pe asfalt, de 2,3 km, pe care anul acesta am parcurs-o în 3:51 minute cu o viteză medie de 35,8 km/h, față de 4:39 minute și 29,7 km/h anul trecut.
Au mai fost, în aceste 12 luni, încă 12 concursuri. Multe, puține? Depinde pe cine întrebi. Destule, dacă mă întrebați pe mine. Iar la întrebarea fundamentală – „de ce?”, răspunsul e foarte simplu: pentru adrenalină. Am prieteni alături de care am parcurs sute de kilometri, pe șosea sau prin pădure, și care nu înțeleg de ce mă duc la concursuri unde oricum n-am șanse să câștig, dar mă înghesui în schimb cu alte câteva zeci sau sute de rideri, cu riscul deloc de neglijat de a mă accidenta și cu probabilitatea maximă să nu savurez nimic din frumusețea locurilor pe unde trece traseul. Până la un punct au dreptate. Dar pe mine, în afară de plăcerea adrenalinei, concursurile mă motivează să trag de mine, să „push the limits” sau, vorba celor de la Velominati, „Harden the Fuck Up!”. Crampele cu care m-am ales după primul concurs nu m-au descurajat, ci m-au determinat să mă pun la punct pentru a face față onorabil. Așa am depășit, pe rând, limitele „neverosimile” de 50 km, 75 km, 100 km, într-o singură tură, iar mai apoi viteza medie a început să urce de la 10 km/h la 15-18 km/h în pădure și de la 15 km/h la 27,5 km/h pe șosea. Acum mă pregătesc pentru primul Grand Fondo, pe care îl am în buzunar, n-am nicio emoție că n-aș putea parcurge cei 130 km, trebuie doar să găsesc cele 5-6 ore necesare pentru asta. În plus, deja am început să merg la a doua ediție a concursurilor și pot să văd lesne ce progrese am făcut. Și nu în ultimul rând, cred că am în sânge un pic de microb al competiției, pentru că tare mi-a plăcut cînd am urcat pe podium (fie el și de vârstă&categorie) sau când am terminat Prima Evadare între primii 500 și m-am ales cu medalie grea, de metal.
Ar mai fi multe de spus, la acest prim bilanț după un an de călărit bicicleta.. Voi reveni poate cu articole separate dedicate modului în care mi-am ales bicicleta și cât de bună a fost această alegere, sau despre cum sunt organizate concursurile pe meleagurile noastre. Concluzia este însă una lipsită de orice echivoc. Bicicleta mi-a adus numai lucruri bune în acest an: am legat sau am strâns prietenii, am văzut locuri frumoase și oameni mișto, am descoperit un excelent mod de a-mi petrece timpul liber și, nu în ultimul rând, m-a ajutat să mențin cu ușurință rezultatele unei diete de aproape un an în care am dat jos 25 kg, iar condiția mea fizică s-a îmbunătățit într-o asemenea măsură încât am putut face de curând o tură la munte de 84 km, cu 2.520 m diferență de nivel, dintre care primii 829 m într-o cățărare de HC, cu pantp medie de 8% și porțiuni în care ajungea la 40%.
Sper ca la anul pe vremea asta să mă pot lăuda cu o clasare pe podium la Zimbrărie și cu câteva mii de km parcurși cu o cursieră. Până atunci, nu pot decât să vă zic așa: bagă mare în pedale, și pe ploaie și pe soare! J
