Motto: “Stiti ce fac albii din Los Angeles cu pieile negrilor? Tin negrii in ele!” “In orice oras real mergi pe strada si te freci de oameni, trecatorii intra in tine… In L.A. nimeni nu te atinge… Suntem intotdeauna despartiti de sticla si metal. Ne lipseste atat de mult acest contact fizic, incat ne ciocnim cu masinile doar ca sa simtim si noi ceva…”
Aceasta replica din filmul care a castigat Oscarul anul acesta reprezinta ideea de la care a pornit Paul Haggis atunci cand a facut pasul de la scenarist la regizor. Nu stim daca intr-adevar locuitorii din L.A. sunt traumatizati de lipsa trotuarelor aglomerate, cert este ca Haggis este. Si atunci a pus la cale o pelicula in care oameni care aparent nu au nicio legatura sunt pusi sa interactioneze la modul fizic, iar masinile, acesti monstri ai civilizatiei, sunt puse, ati ghicit!, sa se ciocneasca.
Mai interesant decat vizualul e insa modul in care protagonistii reactioneaza atunci cand intra in contact unii cu altii. Acum sa nu va imaginati cumva ca se cunosc la vreo serata dansanta sau la vreun meci de baschet! Nu, intalnirile sunt pricinuite de accidente de masina , jafuri armate sau vandalizari de magazine. Caracterele au fost alese cu “atentie”: asiatici, mexicani, arabi, afro-americani si, cu voia scenaristului, vreo doi americani get-beget.
In fapt, tot ce se intampla in film este subsumat nevoii de cadru pentru dialog. Si aici am ajuns la specialitatea lui Haggis. In cronicile si comunicarile oficiale ni se spune ca filmul incearca sa surprinda tensiunile interetnice de dupa 11 septembrie, intr-un oras unde acestea erau oricum mai mult decat prezente si inainte de tragedia de la World Trade Center. Ii urasc, in continuare, albii pe negri? Chinezii pe mexicani? Toti pe arabi?
La prima vedere, asa ar parea. Desigur, filmul hiperbolizeaza tensiunile reale si le impinge la limita. Insa rezultatul nu are conotatii dramatice, ci mai degraba comice. Inevitabil te gandesti la Seinfeld sau, in cazul celor trecuti de prima tinerete, la filmele sau piesele de teatru de dinainte de “89 in care se mai spuneau niste “lucruri”. S-ar putea sa ma insel, dar mie “Crash” mi-a lasat mai degraba impresia unei ironizari accentuate a “corectitudinii politice” americane – care nu-ti da voie sa le spui negrilor “nigger” si asiaticilor “ciuciunghezi” -, decat a unui semnal de alarma in legatura cu discriminarile rasiale sau alte probleme de acest gen cu care se confrunta America. In rest, un film placut, fara exagerari inutile, din categoria celor care iti provoaca o impresie generala pozitiva fara insa a-ti putea da seama de ce. Un argument in acest sens este si faptul ca, dupa o saptamana de la vizionare, a trebuit sa fac serioase eforturi de memorie pentru a-mi aminti personajele si ce s-a intamplat in film…
Povesti din L.A.
SUA, 2005
Titlu original: Crash
Scenariul si regia: Paul Haggis
Distributie: Sandra Bullock, Don Cheadle, Matt Dillon, Jennifer Esposito, Brendan Fraser, William Fichtner, Terrence Howard,
Drama, 115 minute
Premii: 3 Oscaruri – pentru cel mai bun film, cel mai bun scenariu original si cel mai bun montaj
Rating IMDB: 8,3/10
Rating SFin: 7,5/10
