La inceput a fost trailerul, si trailerul era bun si am crezut ca Ang Lee va da lovitura si va detrona Avatar din topul filmelor 3D bazate pe imaginatie. Am asteptat luni de zile sa apara filmul, am revazut de zeci de ori trailerul, ceea ce s-a dovedit o conjuctura proasta, intrucat asa s-au creat premisele unei dezamagiri.
Ar fi nedrept sa spun ca filmul m-a dezamagit. Nici nu poate fi insa vorba de un landmark in industria cinematografica, asa cum a fost Avatar. La capitolul minusuri sta insasi povestea. N-am citit romanul lui Yann Martel, insa am banuiala ca scenaristul nu a reusit cea mai buna adaptare pentru ecran. Prima parte, care descrie viata lui Pi inainte de marea calatorie este prea lunga si, desi contine suficient de multe elemente spectaculoase, vezi multiconfesionalitatea eroului principal, lasa impresia de balast in raport cu restul filmului. Apoi, finalul este dezechilibrat. Chiar daca respecta proportiile din roman, proportiile dintre cele doua versiuni ale povestii spuse de Pi ar fi putut fi comparabile, daca nu ca lungime, macar ca si incarcatura emotionala.
Efectele speciale sunt, paradoxal, simultan si plus si minus pentru film. Minus mai ales fata de “promisiunea” din trailer (construit exclusiv pe baza celor mai spectaculoase scene), in realitate “supa” fiind mult mai “chioara”. Iar la plusuri sta executia remarcabila a tigrului (animatie tridimensionala in 80% din timp), dar si a scenelor fantastice – pestii zburatori, colonia de suricate, meduzele fosforescente, balena, care insa ne sadesc in suflet samanta indoielii fata de orice documentar despre natura. Deja tehnologia a mers atat de departe incat devinde practic imposibil sa distingi realitatea naturala de cea virtuala.
“Life of Pi” este, dincolo de nemultumirile sau frustrarile criticilor profesionisti sau de ocazie, un film de vazut, chiar daca e greu de definit zona de varsta careia i se adreseaza. Fiecare poate judeca singur ce i-ar mai fi trebuit – mai multa poveste, mai multe efecte speciale, mai multe imagini gen NatGeo Wild, mai mult suspans. Realitatea este ca Ang Lee a gasit compromisul care sa asigure filmului o stare de echilibru. In oricare din directiile enumerate mai sus s-ar fi dus, risca sa strice totul. Ar fi intrat intr-un fel de cerc vicios…
