Atunci când nimeni nu mai spera ca un film care nu este 3D să poată face furori la scară mondială, a apărut pe ecrane „Inception“. Dacă ar fi să ne luăm după cronicarii „profesionişti“, filmul ar trebui aruncat direct în lada de gunoi a cinematografiei. În realitate însă, are un succes nebun la public, iar toată lumea, mai ales în spaţiul virtual al Internetului, vorbeşte despre acest film.
Despre pelicula pe care Cristopher Nolan o semnează în dublă calitate, de regizor şi de scenarist, s-au spus vrute şi nevrute. Ba că e un fel de rudă săracă a lui Matrix, ba că seamănă cu Vanilla Sky, ba că are o intrigă prea ieftină – amintirile îl chinuiesc pe eroul principal şi până nu le îngroapă cumva, nu e în stare să-şi atingă obiectivul -, plus o sumedenie de observaţii acide cu privire la efectele speciale, la capacitatea lui Nolan de a regiza scene de acţiune, nici măcar prestaţia lui Di Caprio nu scapă netaxată.
Dar ce-i mână în luptă pe toţi aceşti „detractori“ ai filmului în general şi ai lui Nolan în particular? Am putea să-i credităm cu bună credinţă şi să punem reacţiile pe seama micilor „dezamăgiri“ în faţa unui film mare care însă ar fi putut fi şi mai mare . Pentru că asta e „Inception“, un film care joacă direct în Liga Mare . Superproducţie, scenariu cu pretenţii, vâlvă mediatică imensă, succes de box-office etc.
Deşi nu e deloc uşor, să încercăm să ne uităm la acest film fără ideile preconcepute lansate în apriga dezbatere publică pe care a generat-o. În mod clar, este un film de scenarist. Atenţia publicului este captată într-o foarte mare măsură de descifrarea
mecanismelor complicate prin care oamenii ajung să trăiască, unii cu voia lor, alţii fără, vieţi paralele în vis. Te cuplezi la un aparat şi gata, treci într-o altă realitate.
Unde, dacă te culci din nou, poţi schimba din nou decorul. Visezi în vis. Pare simplu, dar nu e. Cum intri, cum ieşi şi mai ales ce faci „dincolo“? E o provocare pentru oricine, iar fiecare replică, fiecare detaliu contează. Stai două ore şi jumătate cu ochii lipiţi de ecran, cu respiraţia tăiată, şi încerci cu febrilitate să ţii pasul cu avalanşa de informaţii care vine peste tine.
E practic imposibil, dar, în mod ciudat, senzaţia nu e de rătăcire, ci una de acceptare. Chiar dacă nu înţelegi prea bine cum se întâmplă ce se întâmplă, ai certitudinea că, dacă ai revedea filmul, totul ar deveni foarte clar. Sau, folosind un abuz de limbaj, simţi că-ţi stă pe limbă. În aceste condiţii, e limpede că detaliile de regie sau scenografie trec neobservate.
Înainte de a fi o desfătare vizuală, filmul e o provocare intelectuală. Nu ştim dacă asta a intenţionat Nolan, dar cu siguranţă asta a obţinut. Iar dacă filmul s-ar fi oprit cu 1 minut mai devreme, vâlva pe care a făcut-o n-ar fi atins nici măcar un sfert din intensitatea actuală. Şi asta pentru că acel ultim minut, practic ultima sce-nă, aruncă totul în aer. Inclusiv senzaţia că ai înţeles sau, mai bine zis, că ai putea înţelege filmul. Din cauza acelor ultime secvenţe nimic nu se mai leagă, şi asta doar pentru că aşa a vrut Nolan!
A aruncat în apă o piatră, fără nicio valoare şi fără nicio legătură cu restul filmului, iar milioane de oameni au sărit s-o găsească. Finalul nu schimbă absolut nimic din film, ci doar senzaţia de înţelegere a publicului. Fără final, spectatorii ar fi ieşit mulţumiţi de la un film bun. Cu final, au ieşit bulversaţi. Şi aşa a început isteria mondială…
Începutul, SUA, 2010
Titlu original: Inception
Scenariul şi regia: Christopher Nolan
Distribuţia: Leonardo DiCaprio, Marillon Cotillard, Michael Caine, Ellen Page
Thriller SF, 148 de minute
Rating IMDB: 9,1/10
Rating SFin: 8/10
