Daca Leonardo di Caprio ar fi vorbit germana ceva mai mult de “ein bischen” ar fi fost distribuit mai mult ca sigur in rolul colonelului Hans Landa din precedentul film al lui Tarantino. Ceea ce ar fi detonat fitilul unui lung sir de evenimente nefericite: rolul nu i-ar mai fi revenit lui Christoph Waltz, ceea ce ar fi vaduvit vitrina virtuala a lui Tarantino de Oscarul pentru rol secundar masculin. Mai mult ca sigur Leonardo di Caprio nu s-ar fi descurcat rau de loc, ceea ce l-ar fi determinat pe regizor sa-l distribuie si in rolul partenerului lui Django (care probabil n-ar mai fi fost neamt, ci italian), ceea ce ar fi avut drept consecinta fireasca imposibilitatea distribuirii lui Leo in rolul lui Calvin Candie, rol in care se presteaza fa-bu-los, iar cireasa de pe tort, sau mai bine zis bomboana de pe coliva ar fi constituit-o inutilitatea unui alt personaj italian pe care sa-l interpeteze Franco Nero, cel care a jucat in anii ’60 intr-un spaghetti western intitulat, ati ghicit!, Django, film care i-a inspirat lui Tarantino titlul capodoperei sale.
Dar nu-i asa, totul e bine cand se termina cu bine, lucrurile au decurs firesc incepand cu distribuirea lui Waltz in rolul colonelului Landa. Cu alte cuvinte, sa-i dam Cezarului, ce-i al Kaiserului. Sincer nu stiu, si nici nu cred ca merita efortul documentarii, ce a facut Herr Christoph inainte sa-i iasa in cale lui Tarantino, dar ce face de-atunci e wunderbar! Ja, ja, wunderbar.
Dupa cum wunderbar este si scenariul care nu-ti raspunde, nici dupa doua vizionari ce film e asta: western, drama, comedie, comedie romantica, comedie neagra, fantasy, istoric. Nu, nici chiar asa! Istoric chiar nu este, dupa cum n-a fost nici “Inglorious Basterds”, desi daca facem un sondaj printre adolescentii din ziua de azi majoritatea vor spune cu mana pe inima ca Hitler a fost un fucking bastard pe care l-a omorat Brad Pitt intr-un cinematograf din Franta. Adevarul e ca nu prea conteaza genul, probabil e putin din fiecare. Dar ce conteaza cu adevarat este imaginatia diabolica a lui Tarantino, care a scris plot-ul ca pe o electrocardiograma: un varf, dupa care ne tragem putin sufletul, apoi inca un varf, iar ne domolim, si iar varf si tot asa, cu mentiunea ca intre punctele forte ale actiunii spectatorul este de fapt lasat sa respire in voie pentru a putea observa filigranul detaliilor.
Povestea curge destul de lin, fara prea multe rasturnari de situatie, e genul de poveste previzibila, la care conteaza nu atat finalul, indeobste usor de banuit, cat modul in care lucrurile evolueaza pana la final. Avem asadar un dentist neamt, vanator de recompense, genul Jason Statham model 1850. Omoara tot ce misca, dar asta doar pentru ca e inteligent. Cat de inteligent? Foarte, si pe deasupra teribil de amuzant. Intamplarea face ca sclavul negru (Jamie Foxx imperial!) pe care si-l ia drept ajutor sa aiba drept sotie o alta sclava pe nume Broomhilda (Kerry Washington, cea care i-a fost partenera lui Foxx si in “Ray”). De-aici si pana la legenda lui Siegfried nu mai e decat un pas.Pana la urma, o salveaza. Dar nu asta conteaza, ci cum.
Mai departe, filmul e “very Tarantino”. Incepand de la ghiolbania “mosierului” interpretat de Leonardo di Caprio, un sudist frantuzit a carui cultura generala se bazeaza doar pe privitul cotoarelor cartilor in biblioteca, continuand cu violenta unei lupte “mandingo” in care invinsul beneficiaza succesiv de ambele maini rupte, un ochi scos si teasta zdrobita cu ciocanul, a pedepsirii unui sclav fugar prin sfasierea lui de catre 4 caini fiorosi si terminand cu “simfonia” de impuscaturi care transforma arterele si venele victimelor in arteziene rosii, intr-o coregrafie absolut uimitoare.
Si un bonus pentru amatorii de corectitudine politica: cuvantul nigger a fost pronuntat, in cele aproape trei ore de film, probabil de acelasi numar de ori cat a fost pronuntat cuvantul afroamerican in toate filmele produse la Hollywood in ultimii 10 ani. Cu toate acestea, Tarantino nu poate fi acuzat de rasism, cata vreme fostul sclav negru Django biciuieste si impusca albi intr-o veselie, iar o tentativa de raid a unei celule cam debile a KKK este ridiculizata copios. Asa se vede dinspre noi. Mi-e greu sa-mi imaginez ce sensibilitati au fost deranjate in SUA, ce conflicte etnice mocnite or fi fost atatate, dar pentru spectatorul european e un film si-atat. In care binele invinge in cele din urma. Doar ca nu este totusi foarte clar care e binele…
Un astfel de mod de-a face filme nu avea cum sa-i faca lui Tarantino doar prieteni. Peliculele lui socheaza, polarizeaza opinia publica si critica, dar nu lasa pe nimeni indiferent. Cu adevarat uimitor insa este ca Tarantino a reusit sa produca un adevarat status cultural si social. Daca esti baiat fin, dar iti place sa mai scapi o “neacademica” din cand in cand, daca ai citit si altceva in afara de cartea de telefon si-ti place la nebunie sa faci misto de sfertodocti si taranoi, daca iti place Beethoven, dar cand te-mbeti mai merge si cate o manea, daca urasti corectitudinea politica impinsa la absurd, daca iti plac bancurile seci, umorul englezesc dar si cel negru, daca esti rebel fara cauza si astepti tot timpul o provocare, ei bine, pentru toata aceasta insiruire neexhaustiva de calitati exista o prescurtare, de data asta chiar exhaustiva: iti place Tarantino. Si cu asta ai spus totul!
P.S. Samuel L. Jackson ar trebui sa-si puna drept initiala “T”, de la Tarantino. Pur si simplu e de-acolo si fara el nu s-ar putea.
