Principala problema a acestui film nu este ca a fost facut special pentru Cannes, ci ca induce publicul in eroare prin storyline-ul oficial. Citez: “Georges si Anne sunt un cuplu de octogenari. Cultivati, profesori de muzica pensionari. Fiica lor, de asemnea muzician, traieste in strainatate cu familia ei. Intr-o zi, Anne sufera un atac cerebral, iar iubirea care-i leaga de o viata intreaga e sever pusa la incercare”.
In realitate, lucrurile stau un pic diferit. Problema nu este daca Georges mai e capabil s-o iubeasca pe Anne dupa ce ea se transforma, vazand cu ochii, intr-o leguma. Ci cum o iubeste! Ea are, in faza incipienta a bolii, cand inca mai era constienta, o tentativa de suicid. Un cliseu aproape pentru toti bolnavii incurabili din filme: vor sa renunte, pentru a nu fi o povara pentru cei apropiati.
Ce-l determina pe un octogenar ca dupa mai bine de jumatate de veac de casnicie sa curme chinurile sotiei? Egoismul, dorinta de a scapa de povara? Sau, dimpotriva, altruismul, sacrificiul facut in fata Judecatorului Suprem, al carui rol si l-a asumat abuziv, doar pentru a-si scapa consoarta de soarta-i potrivnica?
Adevarata intrebare este insa alta: de ce ar trebui sa ne punem aceasta intrebarea? Sau, mai bine zis, de ce a trebuit sa si-o puna Haneke, in afara desigur de motivatia unui premiu la Cannes? Pe cine intereseaza cu adevarat raspunsul? Cine poate sti cu adevarat daca el este unul sincer? Greu de raspuns, greu de verificat!
Daca nu v-am trezit dezinteresul pana aici, mai trebuie spus ca ambii protagonisti fac roluri foarte bune, cel putin in raport cu asteptarile fata de un actor octogenar, Emanuelle Riva este cea mai varstnica actrita nominalizata la Oscar, cadrele sunt luuungi, luuuungi, ca doar e cinematograf de arta european, celebra scena a porumbeilor (turnata din 12 duble pentru ca al naibii porumbel nu voia in ruptul capului sa respecte indicatiile regizorale) e de o banalitate sclipitoare, iar scenariul este realmente subtire. In fapt, nici scenaristul nici regizorul (sic!) nu reusesc sa induca spectatorului ideea evolutiei lui George, astfel incat gestul sau vine brusc, fara insa a surprinde in sens pozitiv publicul.
Un film care trebuie vazut (n-aai vaaazuuut palmdoruu de anul astaaa????), dar care, va avertizez, va va deprima teribil. Dar desigur, parerea mea e una subiectiva, mai ales ca stiu exact cum se manifesta un pacient care face AVC dupa o operatie de desfundare a carotidei.
