Desi mi-as dori enorm ca Django sa ia anul acesta Oscar-ul pentru cel mai bun film, stiu (aproape) cu siguranta ca asta nu se va intampla. Unul dintre motive este si Argo, filmul care are cele mai mari sanse sa-si adjudece statueta, dupa ce a obtinut Globul de Aur. Voi incerca sa(-mi) explic de ce in cele ce urmeaza.
Ca si “Django”, “Argo” este un film de autor. Daca Tarantino a semnat scenariul, regia si a jucat intr-un rol (foarte) secundar, Ben Affleck este producator, regizor si rol principal. Ceea ce, pentru el, se pare ca este o reteta castigatoare, asemeni lui Clint Eastwood, un alt caz in care regizorul este mai bun decat actorul omonim, dar pentru a-si pune in valoare “the art of direction” are nevoie de un actor in rolul principal care sa interpreteze impecabil partitura, si cine ar putea face asta mai bine decat chiar el insusi. revenind la Affleck, desi publicul il percepe in continuare ca actor, unul de succes chiar, el a castigat pana acum un Oscar in calitate de scenarist (“Good Will Hunting”) iar acum e pe cale sa dea lovitura cu un film in care este mult mai mult decat actor.
Am insistat asupra profilului lui Affleck pentru ca in acest film un singur lucru este de retinut: regizorul. Chiar daca noile generatii poate habar n-au de revolutia din Iran, intreaga poveste care a stat la baza scenariului se afla, pentru orice doritor, la un click distanta, pe wikipedia: sase angajati ai ambasadei americane de la Teheran reusesc sa scape din cladirea ocupata de insurgenti si se refugiaza la resedinta ambasadorului Canadei, de unde sunt salvati de catre un agent CIA, Tony Mendez, riscandu-si propria sa viata.
Prin urmare, avem de-a face cu un film cu final cunoscut, ceea ce, in mod normal, ar trebui sa fie moartea suspansului. Ei bine, aici intervine geniul regizoral al lui Affleck. Reuseste performanta rara de a tine spectatorul cu sufletul la gura, mai bine de jumatate din film, in conditiile in care toata lumea stie ce se va intampla. Atat de mare e incordarea, incat dupa ce avionul decoleaza din Teheran, sala izbucneste in aplauze.
De-a dreptul uimitor este si modul in care regizorul reuseste sa obtina acest efect, fara dramatizari excesive, fara rasturnari de situatie, fara bubuituri de toba si alte mijloace subliminale, pur si simplu prin dozarea corecta a tensiunii, intr-o desfasurare cat se poate de verosimila a actiunii. Restul elementelor, prestatia actorilor (inclusiv Affleck), alternarea secventelor turnate cu cele originale filmate in timpul revolutiei, nu sunt decat instrumentele cu care se interpreteaza o partitura remarcabila. O mentiune speciala pentru casting, cre si-a propus si a si reusit, ca interpretii personajelor principale sa semene cat mai mult la fizionomie cu cele originale. Cum insa prea putina lume ar fi putut aprecia aceasta realizare, acest lucru este devoalat explicit pe genericul de final, unde pozele actorilor sunt prezentate alaturi de cele ale personajelor reale.
“Argo” are 7 nominalizari la Oscar si e posibil ca membrii Academiei Americane de Film sa fi fost influentati si de faptul ca Hollywood-ul a contribuit in mod direct la salvarea celor sase, care au fost scosi din Iran in calitate de membri ai unei echipe de filmare care lucra pentru o pelicula imaginara, dar cu birouri de productie, scenariu si prezentari pe larg in presa vremii. Ar fi insa nedrept sa fie asa. Desi nu exceleaza chiar deloc la atributele vizibilepentru orice spectator, pelicula lui Affleck este remarcabila. Si indiferent cate statuete isi va adjudeca, va ramane un reper in randul filmelor bazate pe “true stories”.
