Din păcate sau din fericire, economia nu este o ştiinţă exactă. Din păcate, pentru că nimeni nu poate să spună când vom ieşi din criză, cât va fi cursul euro-dolar peste 2 ani sau când se vor prăbuşi acţiunile Apple la bursa new-yorkeză. Şi din fericire, pentru că altfel viaţa n-ar mai fi atât de palpitantă, un pariu la bursă n-ar mai genera adrenalină nici cât un somnifer, pe lume n-ar mai fi bogaţi şi săraci, deci toată industria luxului, menită să facă departajările de cuviinţă, ar dispărea, iar Al Gore ar rămâne fără obiectul propagandei sale după ce piaţa hidrocarburilor va fi una previzibilă.
Economia nu este o ştiinţă exactă pentru că, deşi se bazează pe cifre, multe cifre şi statistici, are un ingredient care strică toate socotelile: emoţia.
Acea emoţie a investitorului la bursă care e tentat să cumpere pe trend ascendent, deşi preţul n-are acoperire în indicii matematici, sau să vândă când cotaţiile o iau la vale deşi chiar vânzările celor speriaţi prăbuşesc preţul.
Sau emoţia deponentului care aude un sfert de zvon despre banca unde îşi ţine banii şi, în ciuda faptului că zvonul nu se confirmă, a doua zi, la prima oră, e la bancă să-şi lichideze depozitele.
Exemple de acest gen sunt nenumărate şi toate excepţiile de la cicluri sau teorii economice nu sunt decât supape prin care sistemul global se autoreglează.
În urmă cu un an, un manager de top cu un CV impresionant, aflat într-un an sabatic taman cu ocazia crizei mondiale, îmi expunea cu toată seriozitatea teoria sa despre tulburările financiare la nivel global. Explicaţia, spunea el, stă în faptul că „cei care scriu banii“ – o entitate aproape divină, practic imposibil de identificat, dar despre care ştim cu siguranţă că este undeva acolo, mai presus decât Comisia Trilaterală, Clubul Bilderberg sau Guvernul Mondial, şi care face regulile – sunt deranjaţi că lucrurile au luat o turnură neplăcută, în sensul că banii tipăriţi de ei întru beneficiul civilizaţiei vestice iau calea noii constelaţii BRIC, dar mai cu seamă a Chinei.
Şi atunci ar fi oprit pentru o vreme meta-imprimanta pentru ca fiii risipitori să ajungă la fundul sacului şi, de nevoie, să se dea peste cap ca să aducă banii la locul lor.
O astfel de teorie n-ar fi fost posibilă dacă economia ar fi fost o ştiinţă exactă. Sau n-ar fi fost posibilă fără ca autorul ei să-şi piardă credibilitatea. În lumea în care trăim noi nu şi-o pierde.
Şi asta pentru că nimeni nu va putea produce un argument zdrobitor care să-i contrazică teoria.
Aşadar, economia este deschisă poveştilor. Cu zâne, feţi-frumoşi-buni-samariteni şi pitici nemuritori care ţin cheia de la tezaur, dar şi cu balauri speculatori şi răi sau alte specii de dăunători fiscali amatori.
Şi-atunci chiar nu e de înţeles de ce cred unii că pot pune sub obroc poveştile noastre de zi cu zi, care circulă din gură în gură ca folclorul, la televizor şi, în funcţie de priceperea povestitorului, sunt sau nu luate în seamă de public. E adevărat, circulă în eter şi diverse povestiri ştiinţifico-fantastice, dar dacă din cauza lor le-am suprima pe toate celelalte, am asculta o singură poveste, spusă pe două voci, una din ce în ce mai iritată şi cealaltă din ce în ce mai disperată.
La ce-ar folosi asta? La nimic, pentru că vom scăpa de criză nu atunci când tot prezic povestitorii noştri care ţintesc ba inflaţia în cafea, ba guvernul de scaun, ci atunci când vor considera cei care scriu banii. Banii adevăraţi.
