Aflate de două săptămâni în dezbatere publică, noile norme de creditare concepute de BNR continuă să streseze publicul, prin intermediul comentatorilor de profil. O sintagmă în limba engleză inserată în text, care nu se traduce ad litteram, a provocat o adevărată isterie mediatică, caracterizată în principal de ignoranţă si abia în secundar de absurd, umor, patetism sau populism.
„Stress test“-ul nu este, în ciuda valurilor de cerneală si a miliardelor de electroni care au bombardat tuburile catodice pe această temă, un test psihologic la care este supus clientul de către ofiţerul de credit, secondat sau nu de un psiholog cu normă întreagă sau redusă. Clientul nu va fi filmat în timpul interviului si nici nu va completa teste complicate care, apoi, să fie evaluate de board-ul băncii.
Este vorba de ceva mult mai simplu si care, într-o societate ideală, ar trebui să ţină de bun simţ si nu de reglementările Băncii Centrale. Prin acest „stress test“, bancherul se asigură, de fapt, că solicitantul unui credit îsi pune semnătura pe contract în cunostinţă de cauză, si nu ameţit de bucuria de a fi obţinut în sfârsit, după procedee birocratice greu de imaginat, finanţarea pentru casa dorită. Ce înseamnă, de fapt, „în cunostinţă de cauză“?
Exact opusul reclamelor cu care băncile asaltează calupurile publicitare din media. Clientul primeste, în locul unui desfăsurător de rate, de multe ori incomplet!, două sau chiar trei, celelalte reprezentând simulări ale unor condiţii înrăutăţite, dar cu o probabilitate suficient de mare . Astfel, solicitantul află ce înseamnă de fapt dobânda variabilă si cum variaţia lui BUBOR sau EURIBOR îi poate afecta direct buzunarul. Asta în locul „vedetei“ de până acum – dobânda introductorie, care ajuta la sporirea sumei împrumutate, dar care punea în umbră valoarea ratelor după expirarea scurtei perioade promoţionale.
Revenind la interpretarea abuzivă dată „stress test“-ului, pe piaţa bancară românească, adevăratul test de stres la care ar putea fi supus un solicitant de credit ar fi ca funcţionarul bancar din faţa lui să-i citească cu voce tare contractul, eventual subliniind din intonaţie pasajele în care clientul este pus la zid. Asa ceva nu se va întâmpla însă, dovadă stând si reticenţa sau chiar ostilitatea cu care bancherii
au întâmpinat documentul emis de BNR.
Lupta pentru cote de piaţă este mult prea acerbă ca bancherii să-si îndeplinească adevărata misiune, aceea de parteneri de afaceri ai clienţilor, fie ei companii sau persoane fizice. Asa că oricâte norme ar inventa birocraţii Băncii Centrale, acestia nu vor avea niciodată suficientă imaginaţie pentru a întrece capacitatea băncilor de a se adapta si de a face profit pe baza ignoranţei clientului. Pentru că la bancă, la fel ca la doctor, omul nu vine de plăcere, ci de nevoie.
