„Nu orice trăncănitor din ţara asta are dreptul să se ducă la televizor să-şi promoveze interesul“, a spus cu obidă, săptămâna trecută, Mugur Isărescu, răspunzând unei întrebări legate de nivelul înalt al inflaţiei într-o perioadă de recesiune severă. Guvernatorul BNR a identificat mass-media în general şi televiziunile în particular drept factori destabilizatori ai inflaţiei, pe motiv că nesfârşitele dezbateri cu caracter apocaliptic despre creşterile de preţuri care vor urma provoacă anticipaţii inflaţioniste, efectul acestora fiind evaluat la jumătate de punct procentual.
Nu este prima dată când Mugur Isărescu se încruntă la presă, dar până acum reproşurile sale erau mai mult aluzive. Erau ironii fine, spuse cu o aroganţă prietenoasă. De data aceasta însă, guvernatorul a bătut figurativ cu pumnul în pupitru. Acuzaţia a fost clară, dar nu directă. Jurnaliştii nu au fost puşi la zid nu neapărat pentru comentariile lor, ci pentru faptul că le dau ocazia să se exprime unor „trăncănitori“ rău intenţionaţi.
Pe jumătate, guvernatorul Isărescu are dreptate.
Sunt, într-adevăr, destui realizatori de emisiuni sau făcători de gazete care, de dragul audienţei, se lasă purtaţi pe valul populismului, după cum aproape toţi politicienii îşi calibrează discursurile pe teme economice după numărul de voturi pe care le-ar putea atrage, şi nu după criteriile responsabilităţii. Putem spune că în spaţiul public aceste tendinţe au căpătat caracterul u-nui fenomen şi din acest punct de vedere împărtăşim nemulţumirea şi îngrijorarea şefului băncii centrale.
Există însă şi cealaltă jumătate, unde ne despărţim de viziunea dlui Isărescu. Mai întâi o scurtă paranteză. Guvernatorul BNR este poate singura persoană publică din România care îşi poate permite să spună orice, desigur în limitele bunei cuviinţe şi ale expertizei sale. Nimeni nu a avut până acum curajul să-l înfrunte la scenă deschisă şi ne referim aici la personalităţi cu un grad apropiat de notorietate sau pregătire.
Toţi politicienii dau din cap respectuos atunci când sunt puşi să comenteze declaraţiile sale, oricât de acide ar fi la adresa modului în care politicul perturbă economicul în România şi chiar atunci când îndrăznesc să-l contrazică încep prin a spune cât de mult îl apreciază.
Ei bine, pe acest fundal, e de neînţeles teama lui Mugur Isărescu, putem să-i spunem şi eleganţă, de a pune punctul pe i şi de a-i nominaliza fără echivoc pe cei vizaţi de criticile sale. Cu atât mai mult cu cât în ultima sa intervenţie se simţea frustrarea pentru faptul că niciunul dintre avertismentele sale anterioare nu a fost luat în considerare.
Ce i s-ar putea întâmpla dacă ar adăuga lângă predicat şi un subiect, explicit, şi nu subînţeles? Ar risca să nu obţină încă un mandat de guvernator al BNR? Nu, pentru că a declarat în repetate rânduri că acesta e ultimul. Şi-ar compromite o eventuală carieră politică viitoare?
Nu, pentru că a dezminţit categoric revenirea în politică. S-ar prăbuşi cotele popularităţii sale în urma faptului că va deveni ţintă pentru cei vizaţi? Nu, nici nu şi-ar pierde popularitatea şi nici n-ar conta de fapt acest criteriu.
Dacă nu va lua iniţiativa de a lansa o dezbatere reală în spaţiul public, ceea ce presupune inclusiv coborârea din turnul de fildeş, telespectatorul Mugur Isărescu va fi din ce în ce mai dezamăgit de programele televiziunilor şi probabil că se va refugia, la fel ca alţi iluştri contemporani ai domniei sale, în zona documentarelor artistice. Sau poate speră că dojenile sale, atât de ferme, îi vor obliga la tăcere pe toţi cei care s-ar putea simţi cu musca pe căciulă, caz în care singura voce care s-ar mai auzi ar fi cea a domniei sale. Iată o ipoteză pe cât de interesantă, pe atât de tristă.
