Am auzit în urmă cu ceva vreme o anecdotă cu tâlc. Cică un american bogat, originar dintr-o comună din Ardeal, a revenit după mulţi ani pe meleagurile natale şi, ca semn de recunoştinţă pentru comunitatea în care a deschis ochii şi a făcut primii paşi, a hotărât să acorde fiecărui locuitor al comunei o „bursă“ de 100 de dolari pe lună.
Au trecut aşa câţiva ani, oamenii o duceau mai bine decât cei din satele vecine, omul era mulţumit de fapta sa. Numai că a venit momentul să-şi trimită copiii la facultate. Între timp venise criza, averea i se mai împuţinase, afacerile scârţâiau, aşa că omul nostru s-a suit într-un avion şi a dat fuga la consătenii săi ca să le explice că, din acel moment, nu le mai poate da suta de dolari şi că le va da doar câte 50. Oamenii au intrat în panică şi au vrut să ştie motivul.
– Am nevoie de bani să-mi trimit copiii la facultate, le-a spus omul.
– Bine, bine, dar pe banii noştri?, au replicat sătenii.
Din prima clipă am spus că această poveste se potriveşte de minune (prea) multor conaţionali ai noştri.
Azi, povestea a revenit în actualitate. Să spunem că satul din poveste este Jucu, iar milionarul – Nokia. Singura diferenţă notabilă este aceea că în corul protestatarilor s-au înscris, pe lângă cei afectaţi direct de plecarea finlandezilor, şi o seamă de activişti vopsiţi în culorile stângii: lideri de sindicat, politicieni sau simpli dătători cu părerea pe la televizor.
Angajaţii de la Jucu l-au huiduit pe directorul general la aflarea veştii. Că doar nu era să-l aplaude! Fiecare dintre ei se gândea, pe bună dreptate, la dificultatea găsirii unui nou loc de muncă, la ratele de la bancă sau la traiul zilnic. Era vorba de soarta lor.
Ceilalţi însă au dat drumul conductei de păreri aplicate, de la înfierarea noului Cod al Muncii care le permite finlandezilor să-şi concedieze angajaţii fără să le ofere pachete compensatorii alcătuite din salariul pe 10 ani, cheltuielile de studii, recalificare şi orientare profesională, aşa, să iasă cam 200 de milioane de euro, ca la Bochum, şi până la aberaţii de genul „aveau o rată de profit de 30%, ceea ce la o cifră de afaceri de două miliarde de euro, vă daţi seama câţi bani au scos ăştia din ţară!”.
Ideea e, pe scurt, că dacă un investitor vine cu milioanele de euro la noi în ţară, nu pleacă, nene, când i se pune lui pata. Datoria lui e să dea de lucru la români, nu să facă profit! Iar dacă dă faliment sau ceva similar, să aducă bani de-acasă şi să dea salarii până ies angajaţii la pensie, căci altminteri impactul social e devastator.
Asemenea atitudini nu reprezintă viziuni doctrinare de stânga. E legitim să-i ceri patronului ca din profitul pe care îl realizează să împartă cât mai mult cu salariaţii. Dar e la fel de legitim ca el să închidă mustăria atunci când condiţiile pieţei nu-i mai permit să-şi atingă obiectivele.
Iar în ce priveşte „ţeapa“ luată de statul român, lucrurile nu stau tocmai aşa.
Calculele făcute de „Săptămâna Financiară“ arată clar că veniturile directe obţinute la buget au fost mult mai mari decât cheltuielile făcute pentru infrastructură. Iar finlandezii nu vor lua de la Jucu şi străzile sau canalizarea.
Putem să fim supăraţi de situaţia creată, dezamăgiţi că am fost seduşi şi abandonaţi după doar 3 ani, putem chiar să boicotăm produsele Nokia (oricum sunt proaste!), putem să ne bucurăm de falimentul lor care se apropie cu paşi repezi, dar nu le putem nega dreptul de a-şi conduce business -ul aşa cum cred de cuviinţă, în condiţiile în care respectă legea. Dacă nu încetăm cu ipocriziile şi continuăm jelania asta penibilă, nici Nokia nu se va răzgândi şi nici alţi investitori nu ne vor trece pragul. Pentru că nimănui nu-i plac parastasele cu dar.
