Mai e putin si se face anul de cand oficialii troicii FMI-CE-BM asteapta ca promisiunea facuta pe trei voci de catre Guvernul Romaniei privitoare la instalarea managementului privat la principalele companii de stat se va materializa. In afara de angajamentele consemnate sub forma de lista in scrisorile de intentie inaintate FMI, cabinetul Boc a emanat chiar si o ordonanta de urgenta, nume de cod 109, privind guvernanta corporatista a companiilor de stat.
Ce s-a intamplat de-atunci? Concret, s-a modificat si dezmodificat lista intreprinderilor ce urmau a fi blagoslovite cu management de calitate, au fost selectate firmele care sa se ocupe de selectia managerilor, s-au dat niste anunturi la ziar si niste interviuri la televizor si cam atat.
Desi numita ordonanta de urgenta prevede in mod cat se poate de clar care sunt procedurile pentru selectarea si numirea in functie atat a managerilor, cat si a membrilor in Consiliile de Administratie, s-a dovedit ca toate cele 3 guverne care i-au fost contemporane au ocolit-o cu nonsalanta, folosindu-se de principiul termodinamicii politice potrivit caruia cea mai stabila forma de agregare este provizoratul.
Asa se face ca, odata cu schimbarea celor 3 guverne, s-au instalat succesiv si directori generali “interimari” in majoritatea companiilor de stat, desigur, pentru buna functionare a acestora pana cand se va fi incheiat anevoiosul si delicatul proces de selectie desfasurat de firmele de head-hunting.
Un caz aparte il constituie Oltchim, unde se pare ca se va produce mai repede privatizarea companiei decat instalarea managementului privat. Care privatizare survine in cel mai “fericit” moment pentru combinatul valcean: cu productia oprita din august, cu conturile blocate, sindicalistii in strada si conducerea demisionara. N-avem nicio indoiala ca se va obtine, in aceste conditii, cel mai bun pret, din partea unui investitor de calibru mondial. Lasand sarcasmul la o parte, unii spun ca se va privatiza doar gardul intreprinderii, restul fiind deja capusat, amanetat sau chiar vandut de mogulul Roibu, in timp ce altii sustin contrariul, cum ca istoria acestui combinat este indisolubil legata de directorul Constantin Roibu, care este si cel mai important asset si care ar fi trebuit vandut la pachet cu restul, daca nu pentru altceva, macar ca exponat de vaza in muzeul de istorie al petrochimiei romanesti.
Revenind la managerii privati, idee cu care aproape toata lumea a fost de acord, nu putem sa nu ne intrebam, in asteptarea implementarii ei, cum va reusi sa miste lucrurile in directia cea buna? Pentru ca acest sistem, al contractelor de management sau de mandat, functioneaza in destul de multe intreprinderi de stat. Doar anvergura firmelor de recrutare si, pe cale de consecinta, calitatea managerilor recrutati sa faca functional un sistem pana acum falimentar?
Cu siguranta nu. Pentru ca ceea ce le-a lipsit vechilor manageri, ne referim acum generic doar la cei cu adevarat valorosi, a fost decuplarea de factorul politic. Care, pe de-o parte, inlocuia meritocratia cu nepotismul politic, iar, pe de alta parte, avea ca principal criteriu de evaluare a performantei nu profitul, ci numarul de voturi aduse sau de clienti de partid multumiti.
A fost o vara politica extrem de fierbinte, anotimp ce se va pastra, cel putin din punctul de vedere al temperaturilor, pana in decembrie, dupa alegeri. E greu de presupus ca lucrurile se vor misca in pas vioi si ca politicienii isi vor taia de la portie clientela tocmai acum, cand e vremea avansurilor spre decontare.
Dupa scrutin, cand apele se vor fi ales, nu mai exista scuze pentru temporizare. Atunci se va vedea daca ideea de management privat a fost acceptata doar de gura “soacrei” de peste Ocean sau chiar a fost insusita drept o cale de eficientizare a unei insemnate parti din economia nationala. In functie de raspunsul la aceasta intrebare vom avea, incepand de anul viitor, manageri de top in administratie sau in panificatie. Adica de cinci stele sau de trei nule.
