De ce nu ştiu laureaţii premiului Nobel să rezolve criza economică?, se întreabă într-un remarcabil articol publicat în acest număr al „Săptămânii Financiare“ profesorul Bogdan Glăvan. De ce nu au putut laureaţii premiului Nobel să prevadă criza în toată splendoarea cu care ni se desfăşoară acum în faţa ochilor?, s-au întrebat alţi ziarişti de la noi sau de aiurea.
Un răspuns tranşant la aceste întrebări ar echivala, probabil, cu răspunsuri la alt tip de întrebări: cât mai creşte sau mai scade Bursa, cât mai cresc sau scad imobiliarele şi, mai ales, când sunt punctele de inflexiune ale curbelor după care evoluează în general titlurile de valoare . O axiomă a economiei spune că orice creşte la un moment dat va scădea, şi invers. Întrebarea crucială este însă „când?“.
Dacă ar cunoaşte cineva răspunsurile la aceste întrebări, aparent simple, ar fi, la limită, stăpânul lumii. Din fericire, niciun savant, oricât de galonat, nu va putea avansa astfel de predicţii exacte dintr-un motiv cât se poate de simplu : în această ecuaţie financiară, oricâte formule şi modele matematice s-ar imagina, există o variabilă care se încăpăţânează să evolueze după legi încă nedescoperite. Această variabilă are două forme de manifestare: panica şi vanitatea.
Oricâţi profesori emeriţi ar spune că o acţiune va scădea fix până la punctul „y“, vor fi întotdeauna relevant de mulţi investitori la Bursă care, de dragul de a nu pierde şi mai mult, vor vinde în disperare. După cum, atunci când un titlu creşte susţinut, vor fi mult prea mulţi cei care nu vor respecta nicio regulă de bun-simţ a profitului şi vor întârzia cât mai mult vânzarea ca să-şi mai sporească, fie şi puţin, beneficiul.
Este economia o loterie? Privită de la nivelul individului mediu, se poate spune şi aşa. Ca şi în fizică, modelele cu care lucrează savanţii sunt aproximative. Cu rate din ce în ce mai mici de eroare, dar nu perfecte. De aceea marile succese în acest domeniu se referă cu precădere la explicaţii savante despre lucrurile deja întâmplate şi mult mai puţin la previziuni.
De aici şi dificultatea de a tranşa dispute de genul piaţă liberă versus intervenţionism al statului. Pentru că niciunul dintre sisteme nu a funcţionat aidoma modelelor care le descriu. Întotdeauna, în practică au funcţionat în tandem, desigur cu dominante de o parte sau alta. Aşa că adepţii capitalismului sălbatic vor spune că dacă piaţa ar fi fost cu adevărat liberă nu s-ar fi ajuns aici, iar partizanii intervenţionismului vor explica eşecurile demonstrate ale regimurilor ultrasocialiste şi planificate, că teoria a fost aplicată strâmb şi că tendinţele dictatoriale ale liderilor au întinat nobilele idealuri.
Se pot duela corifeii marilor curente de gândire economică mult şi bine, pentru că răspunsul, sau mai bine zis non-răspunsul, la marile întrebări existenţiale va fi amendat, în afară de variabila mai sus menţionată, de un alt factor perturbator: politicul. Or, goana după voturi şi, de ce nu?, după propria înavuţire a celor ajunşi în funcţii de decizie nu face în niciun caz casă bună cu principiile economice, oricare ar fi ele. Acesta este, probabil, motivul pentru care o expresie ca „economically correct“ nu va face niciodată o carieră atât de fulminantă ca „politically correct“.
