Faptul că nişte băieţi şugubeţi au pus-o de-un flashmob şi au inundat cu monede casele de marcat din câteva benzinării, după care s-a pornit o adevărată furtună în „paharul“ Facebook cu scopul de a boicota companiile petroliere înseamnă cel mult că societatea civilă dă un mesaj către comercianţi despre depăşirea pragului de suportabilitate a preţurilor.
Singura reacţie aşteptată a guvernului într-o atare situaţie este aceea de a verifica, prin organele abilitate, dacă cei care tulbură tihna profitabilă a benzinarilor nu sunt cumva în slujba nu ştiu căror agenturi de spionaj industrial sau structuri mafiote. Iar dacă nu se confirmă aşa ceva, să nu-i mai amendeze aiurea pe oameni, pentru că nicio lege din România nu reglementează viteza cu care trebuie să se deplaseze un autovehicul într-o benzinărie şi nici în ce cupiură trebuie plătite produsele sau serviciile. Asta nu e tulburare a liniştii publice sau a ordinei! Poate fi catalogată ca un act de sabotaj al comerciantului respectiv, dar e treaba aceluia, nu a Poliţiei, să-şi găsească dreptatea în Justiţie.
Cele de mai sus ar fi normale într-un stat normal, capitalist, administrat de un guvern responsabil. Nu este, din păcate, cazul României, o ţară de la periferia, la propriu şi la figurat, a Uniunii Europene, unde un prim-ministru ajuns cu cota de încredere din partea populaţiei mai jos de propriul său genunchi s-a gândit că ar fi rost să capitalizeze cumva nemulţumirea populaţiei, aşa că a ieşit la televizor şi a început să scheaune, că nici măcar să latre nu e în stare, ca să asmută haiducii din organele de control ale statului să verifice cât de mare o au companiile petroliere. Cota de profit. Şi dacă nu cumva, ea, cota, este obţinută prin mijloace frauduloase. Aşa că portăreii, animaţi de aceeaşi amnezie ca şi premierul când vine vorba de accize încasate la buget din carburanţi, au năvălit cu surle şi trâmbiţe, în lumina reflectoarelor şi în aplauzele politicienilor care ştiu foarte bine că audienţă şi voturi ies mult mai uşor din sânge decât din sudoare.
În furtunoasa dezbatere publică iscată cu această ocazie au fost aruncate de-a valma informaţii, cifre, ipoteze, scenarii şi teorii, unele reale, altele pur şi simplu fantasmagorice. Dintre toate acuzaţiile formulate, una se detaşează atât ca forţă de penetrare cât şi ca încărcătură de populism şi demagogie. Susţin unii politicieni că cel mai grav nu este că preţul la pompă al benzinei şi motorinei este mare, ci faptul că România are însemnate rezerve de petrol, ce-i drept concesionate unei companii străine. Şi că deşi extracţia costă 16 dolari pe baril, ţiţeiul este vândul rafinăriei aceleiaşi companii cu 80 de dolari pe baril, care este preţul de referinţă mondial. Prin asta, consumatorul român este privat de un preţ prietenos, iar imperialiştii în cauză fac profituri imense.
Să presupunem că la presiunea opiniei publice şi/sau a politicienilor, respectiva companie ar vinde petrolul la rafinărie cu 40 de dolari pe baril în loc de 80. Cum preţul ţiţeiului reprezintă 40% din preţul carburantului, înseamnă că acesta s-ar putea ieftini cu 20%. Ce s-ar întâmpla în secunda următoare? Ceilalţi jucători de pe piaţă, tot companii străine, dar care îşi aduc petrolul din alte părţi, fie ar da faliment, neputând să se alinieze preţului de dumping, fie ar solicita să cumpere petrol la 40 de dolari pentru rafinăriile lor.
Cum compania care deţine resursele nu poate acoperi decât cca 35% din piaţă, nu va putea onora cererile, caz în care va fi pasibilă de amenzi grase pentru practici anticoncurenţiale. Iar dacă va rămâne singură pe piaţă, nu va putea satisface cererea, nici pe cea internă, nici pe cea externă. Pentru că nimeni nu-i va putea împiedica pe unguri şi pe bulgari, colegi cu noi de Uniune, să vină cu cisternele să cumpere carburanţi ieftini.
Prin urmare, soluţia este să lăsăm piaţa să stabilească regulile. Iar compania care exploatează resursele, plătind redevenţe, va plăti şi impozit pe profitul „nesimţit“ făcut pe seama petrolului românesc. Să nu ne amăgim: şi celelalte companii extrag ţiţei la acelaşi preţ scăzut. Numai că diferenţa până la preţul cu care este livrat rafinăriilor din România este impozitată în alte ţări. Iar celor care vor spune că am făcut marea greşeală să ne înstrăinăm resursele de petrol şi gaze, le vom aminti că exploatarea acestor resurse presupune tehnologii, know-how, costuri şi riscuri. Şi că, anterior privatizării, Petrom era o gaură neagră a economiei româneşti!
În ce-l priveşte pe domnul Boc, domnia sa ar avea la îndemână două măsuri simple cu care să vină în ajutorul celor afectaţi de preţurile nejustificat de mari ale benzinei şi motorinei: să micşoreze acciza şi să reintroducă deductibilitatea fiscală a carburanţilor pentru companii. După care vedem dacă mai e cazul să omorâm găina cu ouă de aur pentru buget.
