De ce nu are Ursul coada?

Extraordinarul succes pe care pelicula lui Calin Netzer, “Pozitia copilului”, l-a inregistrat la Festivalul de Film de la Berlin, unde a fost distinsa cu marele premiu “Ursul de Aur”, a reaprins in Romania, timp de cateva saptamani, discutiile despre cinematografia autohtona.

Inca inainte ca filmul sa fi fost accesibil publicului, superlativele si felicitarile au curs rauri, atat in mediul online, cat si la televiziuni. Ca orice alt subiect de dezbatere, si acesta a intrunit pareri contrare, mai ales cu privire la cine are dreptul sa-si asume acest succes. Dupa care, inevitabil, discutia a ajuns la bani, iar punctul pe i a fost pus cu repeziciune: de ce este atat de subfinantata o cinematografie atat de performanta, care produce pe banda rulanta premii la marile festivaluri.

Ca de obicei, Centrul National al Cinematografiei, cel care imparte in fiecare an 2 paie la 3 magari, a fost tinta criticilor, atat din punct de vedere cantitativ (vai, ce putini bani!), cat si calitativ (vai ce filme proaste au primit finantare si ce filme grozave au fost refuzate!). Intr-o analiza rationala ar trebui sa incercam sa distingem intre argumentele obiective si cele subiective. Un juriu, oricat de calificat si profesionist ar fi, nu are cum sa satisfaca pe toata lumea, mai ales cand e vorba de evaluat calitatile artistice ale unor scenarii si potentialul acestora de a fi transpuse in filme de succes.

Avem nenumarate exemple de filme bune facute fara finantare de la CNC, si tot cam atatea exemple de filme proaste care au beneficiat de subventii. Dupa cum sunt destule cazuri de filme de succes, la care CNC a contribuit financiar, cum ar fi de exemplu “Despre oameni si melci”, care a primit 1,6 milioane de lei, mai bine de o treime din devizul declarat de 4,6 milioane lei si se afla pe pozitia a treia in topul filmelor romanesti cu peste 60.000 de spectatori. La polul opus am putea sa mentionam filmul “Aurora”, al lui Cristi Puiu, cel care rupea gura lumii cu “Moartea domnului Lazarescu”, care a primit tot 1,6 milioane lei dar a reusit sa adune in salile de cinema din Romania doar 4.159 de spectatori, care au generat venituri brute de 0,2 milioane lei.

Inainte de a ridica piatra si a o arunca in directia CNC, n-ar strica sa analizam un pic si performantele comerciale ale cinematografiei romanesti. “Pozitia copilului” a batut destul de rapid ambele recorduri de spectatori: si pe cel total, detinut pana acum de “4,3,2” al lui Mungiu, si pe cel al spectatorilor din weekendul de lansare (cca 19.000, mai mare decat multe blockbustere hollywoodiene). Cu toate acestea, numarul total de spectatori probabil ca nu va trece de 100.000, iar filmul nu se va clasa nici macar in top 50 filme dupa numarul de spectatori in cinematografele din Romania.

Daca asta e situatia la “seful de promotie”, haideti sa aruncam o privire in topul filmelor romanesti lansate in perioada 2007-20012, top realizat de dl. Constantin Fugasin, Presedinte Asociatia Film Romania si editor al www.videofil.ro, site care prezinta saptamanal Box Office Cinema Romania:

Asa cum era de asteptat, primele pozitii sunt ocupate de filme care au obtinut premii internationale importante, dar in top 10 regasim si productii comerciale 100%. Ceea ce infirma teza ca publicul romanesc nu este interesat de filme la cinema. De fapt, corect ar fi sa spunem ca publicul nu este interesat de filmele romanesti, cate vreme primele 10 de pozitii din topul filmelor straine care au rulat pe ecranele noastre au adus in salile de cinema cel putin de trei ori mai multi spectatori decat cel mai vizionat film romanesc. Pentru exemplificare, vedeti mai jos cum arata top 20, realizat pe baza datelor furnizate de dl. Constantin Fugasin, Presedinte Asociatia Film Romania si editor al www.videofil.ro, site care prezinta saptamanal Box Office Cinema Romania.

Daca problema nu este la public, atunci poate ca ar trebui s-o cautam la filme. Care iata, cu toate premiile pe care le obtin, nu reusesc sa devina profitabile pentru producatori. Veti spune poate ca filmele de arta nu fac nicaieri bani, asa ca ele trebuie subventionate. Exista totusi si exemple care dovedesc contrariul, iar cel mai la indemana este castigatorul de anul acesta al Palme d’Or la Cannes, “Amour”, care a costat aproape 9 milioane de dolari si are pana acum incasari de aproape 20 de milioane de dolari. Este adevarat, a castigat toate premiile posibile, inclusiv Oscar-ul pentru cel mai bun film strain, dar nici nu contine concesii de niciun fel facute comercialului.

Discutia e lunga si nu poate fi generalizata. Pentru fiecare succes/insucces sunt criterii si argumente diverse. Cred insa cu tarie ca dincolo de dorinta legitima de obtine sprijinul statului pentru cinematografia romanesca de arta, capabila sa obtina premii si sa imbunatateasca astfel imaginea noastra in ochii lumii, ar trebui ca toti cei implicati in aceasta industrie sa caute raspunsuri sincere la intrebarea “de ce filmele romanesti nu pot produce bani?”. Iar raspunsurile trebuie cautate nu doar la regizori, scenaristi, actori, ci pe intreg lantul de productie, promovare si distributie. Banuiala mea este ca nu ne pricepem sa facem aceasta afacere. Iar din aceasta cauza, Ursul de aur nu are coada la cinema!