În toată această tevatură iscată de recenta scrisoare de intenţie pe care domnii Boc şi Băsescu au trimis-o la FMI, există un singur adevăr economic incontestabil: cheltuielile ţării sunt mari şi nu mai pot fi acoperite din veniturile generate de actuala schemă de impozitare, în contextul recesiunii. Prin urmare, ajustările sunt iminente.
Dar acelaşi efect, respectiv reducerea deficitului bugetar, poate fi obţinut pe mai multe căi. Şi de-aici ne despărţim de zona economică şi intrăm abrupt în politică. Un guvern responsabil este acela care pune binele public mai presus de orice (cam aşa ceva scrie şi în Constituţie) sau cel care îşi apără cu tenacitate scaunele, în ideea că dacă vin ticăloşii ceilalţi în fruntea bucatelor sau, mă rog, a firmiturilor, va fi, oricum, mai rău? Iată o întrebare „originară“ din al cărei răspuns rezidă şi păcatul omonim.
Există varianta A, în care guvernul, imun la căderile abrupte din sondaje, aplică un plan de reforme structurale prin care să dimensioneze corect cheltuielile bugetare. Efectul ar fi pozitiv pe termen mediu şi s-ar pune bazele ieşirii din recesiune şi ale reluării unei creşteri economice sănătoase.
Numai că un astfel de plan, acceptat de toată lumea la nivel declarativ, este practic imposibil de pus în aplicare din cauza clientelei politice, a cărei relaţie cu guvernul, mai ales cu unul de coaliţie, este una de eternă îngurgitare reciprocă, asemeni unui şarpe Oroboros.
De aici vine tentaţia unui plan B, de la Băsescu-Boc-breloc, alcătuit din măsuri imediate, superficiale, care să aducă rezolvări pe termen scurt. Acestea nu sunt numai greşite fundamental din punct de vedere economic, ci şi generatoare de frustrări în rândul unor largi categorii sociale. Au însă o mare calitate : pot fi aplicate, evident dacă Puterea este capabilă să genereze acte normative care să nu fie desfiinţate de Justiţie sau de Curtea Constituţională.
Aşadar, din motive exclusiv politice, Guvernul este împins să greşească. Dar ce face în aceste condiţii Opoziţia, atât cea parlamentară, cât şi cea sindicală sau „civilă“? Din păcate răspunsul este acelaşi: politică. Era clar că atunci când prinzi guvernul la înghesuială tragi din toate poziţiile în dorinţa (legitimă) de a puncta cât mai mult. Numai că acum nu doar Guvernul e la înghesuială, ci ţara, economia. Aşa că nu e suficient să dărâmi guvernul, trebuie să pui ceva în loc. În mod obligatoriu mai bun.
Ori Opoziţia nu face deocamdată decât să conteste, deosebit de vocal şi cu accente dramatice, planul şchiop al lui Băsescu. Când vine însă vorba de pus ceva în loc, „soluţiile“ nu depăşesc stadiul de gargară electorală. Şi asta pentru că nu există o bază sănătoasă. Nu trebuie crescute taxele, nu trebuie scăzute salariile şi pensiile, nu trebuie daţi oamenii afară, nu trebuie investiţii că banii vor fi deturnaţi şi aşa mai departe. Textele diferă oarecum în funcţie de orientarea doctrinară declarată (nu şi dovedită).
Există însă şi un punct de consens: toţi arată cu degetul economia subterană, din a cărei aducere la lumină am putea hrăni deficitul nostru bugetar, ba chiar şi pe cele ale vecinilor. De parcă am putea avea contrabandă dacă nu ar exista o uriaşă cerere pentru aceste produse. Care asigură un profit suficient de mare cât să acopere orice riscuri legale şi să dea curaj şi celui mai ezitant întreprinzător. Dar despre motivele acestei cereri uriaşe nu veţi auzi niciodată pe nimeni vorbind, nici de la Putere, nici din Opoziţie.
