Oficial, românii sunt cei mai săraci europeni. Peste 18% din conaţionalii noştri se află sub pragul sărăciei, iar în Top 20 cele mai sărace zone ale Europei a fost inclus aproape tot teritoriul României, potrivit unui studiu realizat de Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii şi dat publicităţii săptămâna trecută.
Anul trecut, aproape jumătate din populaţia care a realizat venituri a câştigat mai puţin de 1.000 de lei lunar. Salariul minim în România este de 159 de euro, puţin peste cei 123 de euro primiţi de bulgari. Spre comparaţie, în Polonia salariul minim este de 347 de euro.
Din cele 7,4 milioane de gospodării din România, 44% se află în mediul rural, iar din acestea 88% nu au baie proprie. La oraş, oamenii săraci stau, în cea mai mare parte, în apartamente cu două camere, dotate cu obiectele casnice de strictă necesitate. Doar 36% din aceştia au un computer şi doar 29% autoturisme .
La polul opus, România are 16.528 de locuitori cu averi de peste un milion de dolari, dintre care doi miliardari, şi se află pe locul 47 în lume după numărul persoanelor bogate. Cel puţin aşa rezultă din Raportul privind averile la nivel mondial, realizat de grupul bancar elveţian Credit Suisse.
Potrivit documentului citat, aproape un sfert din populaţia adultă a României are o avere de sub 1.000 de dolari, 44% se încadrează între 1.000 şi 10.000 de dolari, 29,4% între 10.000 şi 100.000 de dolari, iar 2,1% din locuitori au o avere de peste 100.000 de dolari.
Acestea sunt cifrele reci din statistici. Suntem în acelaşi timp şi săracii Europei, dar stăm în faţă la numărul de milionari. Avem, aşadar – şi asta nu e o noutate – o societate polarizată, bolnavă nu doar prin prisma diferenţelor uriaşe dintre cei bogaţi şi cei săraci, cât prin lipsa unei clase de mijloc.
Oricât de eronată ar fi metodologia folosită de cei de la Credit Suisse, faptul că doar 2% din români au averi de peste 100.000 de dolari, aici fiind incluşi şi cei 16.000 de milionari, ne arată cu limpezime cauza prăbuşirii consumului în ultimii ani. Cei foarte bogaţi sunt puţini şi în general consumă prin alte părţi, iar cei săraci nu au de unde. Pătura intermediară, formată din oamenii care îşi permit să economisească, să investească, este atât de subţire încât intră în marja de eroare a oricărui sondaj.
Revenind la marile discrepanţe financiare din România, ne este foarte la îndemână să spunem că am ajuns aici din cauza capitalismului sălbatic, vinovat de inechitabila distribuire a resurselor şi profiturilor. Numai că raţionamentul ar fi unul superficial şi incorect. În primul rând pentru că, aşa cum spunea cu ceva vreme în urmă Sebastian Vlădescu, sunt prea puţini bogaţi în România, care să-i ducă, ipotetic, pe săraci în spate. Iar apoi pentru că marea masă a milionarilor din România nu şi-au clădit averile pe baza dividendelor ridicate de la companiile pe care le au în proprietate.
De altfel, există discrepanţe majore între averile proprietarilor de întreprinderi şi capitalul acestora. C-aşa-i românul, în loc să facă profit pe care să-l reinvestească apoi pentru dezvoltare, umflă cheltuielile cu leasing-uri de maşini de zeci sau sute de mii de euro, îşi construieşte palat pe banii firmei şi, în general, afişează un nivel de trai pe care îl plăteşte în rate, câtă vreme merge treaba.
Aşadar nu distribuirea profitului între antreprenori şi salariaţi este problema în România. Şi asta pentru simplul motiv că nu prea avem ce distribui. Adevărata mare problemă este absenţa clasei de mijloc. A cărei avere creşte natural şi sănătos, antrenând dezvoltare şi pe orizontală. Toate guvernele au promis că vor găsi soluţii pentru asta, dar în realitate niciunul nu a făcut nimic. Pentru că această categorie socială nu prezintă interes electoral. În România, până şi partidele care se revendică de dreapta sunt cu ochii pe voturile celor mulţi şi săraci.
