În mijlocul efervescenţei economice pe care o traversează România, singura bancă cu capital majoritar de stat si-a făcut publică noua imagine. După două încercări de privatizare esuate, CEC Bank (noua denumire) aduce, pe lângă o imagine nouă, si ambiţii demne de invidiat de orice bancă privată. Acum 20 de ani as fi întâmpinat o asemenea decizie plin de entuziasm. Dar astăzi, într-un sistem financiar -bancar în majoritate privatizat si care a devenit unul dintre cele mai eficiente sectoare din economie, o asemenea soluţie mi se pare cel puţin bizară.
Motivele sunt multiple, asa că mă voi opri doar asupra celor mai importante.
În primul rând, experienţa internaţională arată că băncile de stat sunt mai ineficiente decât cele cu capital privat. Aici trebuie să menţionez că este oarecum nedrept să judecăm băncile de stat folosind drept criteriu profitabilitatea. Pentru aceste bănci, generarea de profit duce la o contradicţie inerentă si la un cerc vicios.
De fapt, băncile de stat pot fi analizate mai mult din perspectiva efectelor stabilizatoare într-o piaţă în curs de dezvoltare. Da, numai că acest rol putea fi justificat în cazul BCR, dar e foarte greu de înţeles în cazul unei bănci mici cum este CEC.
Al doilea motiv: studiile arată că în cazul în care se acceptă privatizarea băncilor de stat către investitori strategici, după curăţarea portofoliului, noua instituţie seamănă foarte mult cu o investiţie greenfield.
Al treilea: statul român nu s-a dovedit cel mai bun manager al activelor sale. Nu avem decât să ne uităm la situaţia precară din sistemul de sănătate sau din învăţământ si imediat ne facem o idee despre calitatea managementului. Iar cei care mai au încă dubii n-au decât să facă o călătorie cu masina de la un capăt la altul al ţării. Sau, mult mai aproape de sistemul financiar -bancar, să-si aducă aminte cum managementul slab si supravegherea deficitară au dus la o serie de falimente în sistemul bancar la sfârsitul anilor ’90, cu un cost pentru noi toţi de 2,5 procente din PIB.
Si, nu în ultimul rând, trebuie să ne gândim dacă o bancă, în condiţiile actuale ale sistemului financiar-bancar, este cea mai bună investiţie pentru banii din taxele si impozitele noastre. Poate că alte destinaţii, precum învăţământul ori infrastructura, ar fi fost mult mai indicate.
Totusi, pentru că e vorba de banii nostri, nu pot decât să sper că noua imagine a CEC va ajuta măcar la menţinerea valorii lor. Si mai sper că în câţiva ani cele 600 milioane de euro refuzate anul trecut de Guvern să nu reprezinte încă un cost pe care – în eventualitatea unui esec – să-l suportăm tot noi.
Nota redactiei: Acest articol a fost publicat in numarul trecut al “Saptamanii Financiare”, sub semnatura unui prestigios analist economic, a carui integritate cu greu ar putea fi pusa la indoiala. Cu toate acestea, un personaj care ocupa vremelnic o functie foarte importanta la CEC a simtit nevoia sa reactioneze la fel ca in epoca in care s-a format ca om si ca bancher. Din nefericire, nu este singurul “dinozaur” din acest sistem, asa ca demersul lui vindicativ a gasit ecou, iar colaboratorul nostru a avut de suferit.
De aceea am gasit de cuviinta sa republicam articolul, sub semnatura redactorului sef al “Saptamanii Financiare”, in semn de solidaritate cu autorul de drept, si pentru arata publicului ca ne insusim intru totul punctul de vedere al acestuia. Sa vedem daca “patronul” de la CEC ne poate interzice si noua semnaturile!
