Dacă m-ar fi întrebat cineva în urmă cu câţiva ani dacă o declaraţie pe treptele Palatului Victoria dată de şeful delegaţiei FMI se califică pentru a întrerupe programul unei televiziuni de ştiri, eventual un talkshow, aş fi spus că respectiva persoană mă ia peste picior.
Personaje precum Poul Thomsen, Neven Mates sau Emmanuel Zervoudakis aveau la Bucureşti o notorietate extrem de redusă, atât pentru public, cât şi pentru majoritatea ziariştilor. Succesorul domniilor lor, l-am numit aici pe dl Jeffrey Franks, este însă o vedetă de prim rang pe malurile Dambovitei, o întreagă armată de camere de televiziune şi microfoane fiind pe urmele sale, gata să-i soarbă cu nesaţ orice vorbă, cât de mică, eventual chiar şi numai o interjecţie.
Care să fie oare explicaţia acestui fenomen? Are dl Franks o charismă specială, care le-a lipsit predecesorilor săi? S-a metamorfozat Fondul Monetar Internaţional într-atât încât misiunile sale să devină relevante şi lesne de înţeles pentru marele public? Niciuna dintre acestea! Adevărul gol-goluţ este acela că FMI-ul a reuşit să se substituie guvernului de la Bucureşti, iar Jeffrey Franks este perceput ca adevăratul premier al României.
Facem precizarea că afirmaţia de mai sus nu se întemeiază pe niciuna dintre teoriile conspiraţioniste vehiculate cu sârg de speculanţii care încearcă să adune capital, de imagine şi nu numai, din criza pe care o străbate economia autohtonă.
Dl Franks a ajuns în această postură fără voia domniei sale, dintr-un motiv foarte simplu . Guvernul de la Bucureşti nu există de facto, şi nici prim-ministru nu avem. Avem în schimb o caricatură de păpuşică întoarsă cu cheia, căreia parcă i-a pus cineva baterii supradimensionate la dispozitivul de vorbire şi care repetă în neştire aceleaşi fraze pline de rumeguş.
Nici măcar nu-l mai putem credita cu postura de trompeţică a preşedintelui, pentru simplul motiv că premierul de facto al României, Traian Băsescu, a devenit mult mai precaut şi mai tăcut în ultima vreme.
Aşadar, dacă tot am stabilit că Jeffrey este „in charge“ la Palatul Victoria, iar prevederile scrisorii de intenţie care însoţeşte acordul stand-by semnat de România cu Fondul reprezintă adevăratul program de guvernare, ne explicăm de ce dezbaterile pe subiecte economice din spaţiul public gravitează în jurul FMI.
Puterea nu mai e de mult capabilă să articuleze altceva decât refrenul „astea sunt condiţionalităţile impuse de FMI“, cu care speră inutil să-şi salveze bruma de capital electoral pe care o mai are, iar Opoziţia are la îndemână, în afara denunţării incompetenţei actualului guvern, şi o promisiune care prinde la popor: „venim noi la putere şi rupem acordul înrobitor, aşa cum au făcut ungurii“.
Ce s-ar întâmpla însă dacă acum, brusc, dl Franks s-ar plictisi de joaca de-a premierul la Bucureşti şi ar decide să plece la Washington cu acord cu tot şi nu s-ar mai întoarce niciodată? Probabil că ne-am îmbolnăvi cu toţii de o tristeţe inimaginabilă. Guvernul ar trebui să-şi facă singur calculele indicatorilor macroeconomici şi politicile publice, iar Opoziţia ar trebui să ia la puricat calculele Guvernului, să descopere greşelile şi să propună alternative. Dar cine ar mai avea timp de aşa ceva, câtă vreme cei îndrituiţi să facă aceste lucruri se vor îmbulzi să ocupe la televi-zor spaţiul lăsat liber de prim-ministrul Franks?! Apropo de asta, nu sună deloc rău, prim-ministrul Jeffrey Franks! Poate se mai gândesc Victor şi Crin, într-o pauză de hârjoneală.
