Preşedintelui i s-a părut penibil că în timp ce demnitari ai statului (domnia sa şi doamna Udrea, probabil) îşi donează integral salariile, bugetarii din Ministerele Muncii şi Finanţelor continuă să încaseze, cu nesimţire, stimulente. Ba, mai mult, deşi există o lege a salarizării unice a bugetarilor, care spune preşedintele că a aşezat oarecum ierarhia în stat, se întâmplă în continuare ca funcţionari din structurile statului, fie ei şi directori, să încaseze lefuri triple faţă de miniştri.
Dlui preşedinte nu i se pare însă deloc penibil faptul că zicerile domniei sale adeveresc un adevăr simplu şi contrar celui trâmbiţat cu abnegaţie de vuvuzela Boc: reforma este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Ca orice act normativ „made in Romania”, şi amintita lege unică de salarizare a bugetarilor e plină de lacune, de contradicţii, lasă loc excepţiilor şi deci nu răspunde tocmai cerinţei enunţate în titlu.
Iar stimulentele înfierate de preşedinte reprezintă cireaşa de pe tortul birocraţiei româneşti. Este, dacă vreţi, cea mai grosolană peticeală a unui sistem cu tare structurale. Cu alte cuvinte, salariaţii din cele două ministere amintite, plus cel al mediului, specialiştii pe care se bazează orice ministru, indiferent că este tehnocrat sau politician, acceptă salarii de mizerie, sau cel puţin disproporţionate în raport cu răspunderea pe care o răsplătesc, în ideea că îşi vor putea completa, lună de lună, veniturile cu aceste stimulente.
Chiar dacă putem discuta nivelul acestor stimulente sau despre cei îndreptăţiţi să le încaseze, nu putem să ignorăm faptul că ele reprezintă un compromis acceptabil şi acceptat de ambele părţi. A interveni în acest compromis se poate, dar nu unilateral. Însă preşedintelui îi scapă aceste nuanţe, în dorinţa domniei sale de a se înfăţişa poporului dur, dar drept.
„Măcar în perioada de austeritate aplicaţi austeritatea pentru toţi. Este ceea ce vă cer, domnule prim-ministru, în modul cel mai ferm . Austeritate pentru toţi!“, aşa i-a transmis Traian Băsescu lui Emil Boc, cu voce tare, cât să audă tot cabinetul şi ţara întreagă. Un îndemn pe cât de corect, pe atât de inutil, câtă vreme contraexemplele se află la tot pasul, iar schimbarea a şase miniştri nu rezolvă nicicum această spinoasă problemă, o veritabilă bombă cu efect electoral. Pentru că nimic nu produce o mai mare frustrare românului decât să vadă cum lui i se cere austeritate în timp ce şmecherii se fofilează.
În rest, preşedintele e optimist. Producţia industrială e buzduganul aruncat înainte de PIB ca să-şi anunţe creşterea (1-2% în 2011, sau chiar 3-4%, dar nu prea mult, că bate la ochi!), serviciile o duc din ce în ce mai bine (care altele în afara celor secrete?), la anul s-ar putea să avem şi câţiva leuţi pentru investiţii dacă poporul acceptă fără să crâcnească curba de sacrificiu. În fond, preşedintelui îi dă mâna să fie optimist, aşa cum a fost în anterioarele două campanii electorale.
A văzut el luminiţa în noiembrie 2009, de ce n-ar vedea-o şi acum? N-are credite la bancă, ci doar vânzări anterioare, cont de economii din care să schimbe din doi în doi ani Dacia există, fetele sunt mari şi la casele lor, cu economiile lor, unde să mai încapă loc de întristare? Poate doar aşa, o lacrimă pentru poporul crizat, la Cireşica, dacă nu-l tulbură vreun cetăţean turmentat.
