Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă. Mă rog, unii dintre cei care scandează această lozincă nu cerşesc, ci scriu la ziar. Şi pentru că anul acesta, ca şi anul trecut, ca şi anul viitor , se poartă verdele, respectivul scriitor la ziar ne-o spune verde-n faţă: din afacerea de la Roşia Montană are de pierdut toată lumea. Din respectiva peniţă se scurge, pe lângă firul de cerneală verde, şi o lacrimă vărsată pe mormântul politic al celui care, deşi a beneficiat de un masiv sprijin al activiştilor verzi în campanie, trădează nobilele idealuri ale ecologismului şi se pronunţă favorabil în legătură cu odiosul proiect.
La modul la care se poartă dezbaterile publice în România, proiectul Roşia Montană ar trebui să fie sortit din start eşecului. Materializarea sa depinde inevitabil de factorul politic, chestiuni de avizare, autorizare etc. Or, s-a văzut limpede în ultimii doi ani, deloc întâmplător electorali, cum acest proiect a stagnat din cauză că oamenii în măsură să se pronunţe în legătură cu acesta nu-şi permiteau să-şi pericliteze şansele în alegeri punându-şi în cap oponenţii proiectului – pe cât de puţini, pe atât de vocali. Prin urmare, proiectul nu a fost avizat, pentru că nu dădea bine, dar nici nu a primit aviz negativ. A rămas în pronunţare, până după alegeri. Cu ce costuri , pentru investitor, sau cu ce pierderi, pentru administraţia locală şi centrală, nu a calculat nimeni.
Acum, în sfârşit, un politician a avut curaj să se pronunţe. Favorabil. A devenit brusc ţintă vie pentru adversarii tradiţionali ai proiectului. Previzibil. Dar, din păcate, proiectul a devenit indezirabil pentru unii doar pentru că este susţinut de ministrul (partidul) în cauză. Ceea ce este la fel de nedrept cu a te opune unui proiect fără ca măcar să ai habar despre ce presupune acesta. Sau, şi mai grav, să te opui după ce te-ai documentat şi n-ai înţeles nimic, decât că aurul este un metal orbitor.
P.S. În general, sunt atent la ce şi cum mănânc, iar produsele de tip fast-food reprezintă doar excepţii rare şi nefericite. Săptămâna trecută, după lansarea ideii de a taxa aceste alimente, presa a fost arhiplină de articole pe respectivul subiect, ilustrate cu fotografii care mai de care mai generatoare de înghiţituri în sec, cu hamburgeri şi şaorme, campioană fiind, de departe, poza publicată de „Gândul”. Se spune că, în ziar, o fotografie face cât o mie de cuvinte. Ei bine, fotografia din „Gândul” a făcut cât o mie de articole despre dieta sănătoasă, aşa că m-am dus glonţ şi mi-am cumpărat un BigMac pe care l-am devorat cu o poftă greu de descris. Era pur şi simplu delicios, iar presupunând că grăsimile nesaturate şi radicalii liberi ar fi avut gură să strige, nimeni nu i-ar fi luat în seamă. Atâta reclamă, pe cât de gratuită pe atât de eficientă, n-am mai văzut de mult în ziarele noastre!
