Pe 21 iunie 2010 , spuneam, într-o prezentare despre imperativele sociale ale României susţinută în cadrul unui seminar organizat de „Săptămâna Financiară” şi BNR, că sistemul public de pensii al României este un sistem piramidal, asemeni celebrului Caritas, şi stă să se prăbuşească. Nu era o idee spontană, ci era concluzia desprinsă dintr-o serie de articole publicate de SFin în ultimii doi ani.
După mai bine de jumătate de an, ministrul muncii descoperă trista realitate. „Contribuţiile colective datează din secolul al XIX-lea şi reprezintă un sistem pira-midal, un fel de schemă Ponzi“, a declarat săptămâna trecută Ioan Nelu Botiş.
După ce afirmaţia sa a făcut înconjurul televiziunilor şi site-urilor de ştiri, ministrul a încercat să dreagă busuiocul, fără să altereze însă fondul problemei, şi anume nesustenabilitatea sistemului de pensii.
Vor fi probabil voci care să spună că a compara sistemul de pensii cu Caritasul este o exagerare, câtă vreme jocul piramidal din Cluj promitea creşterea de 8 ori a depunerilor, într-un interval scurt de timp, iar asigurările sociale de stat promit doar un anume nivel al pensiei, încasat câtă vreme îi e scris fiecărui pensionar.
Din calculele noastre, în cel mai fericit caz, un pensionar cu pensie medie, care trăieşte cât speranţa medie de viaţă şi care a cotizat un stagiu complet, va beneficia de jumătate din cuantumul sumelor pe care le-a injectat în sistem. Deci unde e Caritasul?
Ei bine, orice sistem piramidal are două caracteristici importante: o promisiune greu de ignorat, iar aici o pensie asigurată la bătrâneţe sună cel puţin la fel de tentant pentru oamenii raţionali cum sună pentru speculatori un câştig de 800% în 3 luni, plus „secretul“ funcţionării – intrări cât mai mari în sistem.
Dacă promisiunea este prin excelenţă subiectivă, „schema“ presupune calcule raţionale. Sau cel puţin aşa sunt lăsaţi să creadă naivii. Pentru că şi un şcolar de gimnaziu ar putea calcula că pentru a câştiga toţi participanţii la joc ar fi necesar ca fiecare dintre ei să depună aceeaşi sumă de bani de 8 ori, anulându-şi practic câştigul. Or, tocmai aici e şmecheria. Într-o schemă Ponzi câştigă cei suficient de deştepţi sau avizaţi, care intră în joc la început, când rezerva de fraieri este încă suficientă.
Abia privită din această perspectivă afirmaţia ministrului muncii devine îngrijorătoare. Pentru că, deşi diagnosticul este pus corect, soluţia văzută de dl Botiş, de a aduce cât mai mulţi oameni în sistem, seamănă leit cu îndemnurile către deponenţi ale lui Ioan Stoica. Da, pare corect să spui că poţi rezolva problema aducând mai mulţi contributori. Numai că tendinţele demografice arată clar că în următorii 20-30 de ani numărul salariaţilor se va micşora, iar cel al pensionarilor va creşte, cu un vârf exploziv în anii 2033-2034, când se vor pensiona cei din generaţia decreţeilor. Şi atunci de unde va mai aduce dl Botiş noi salariaţi care să susţină pensiile? De pe Marte?
Soluţia corectă este alta, şi a fost enunţată limpede de însuşi şeful şefului dlui Botiş. Spunea Traian Băsescu, în 2009 : „Pensiile private pot fi o poveste de succes astăzi şi pot deveni un element de catalizare a economiei româneşti şi a bunăstării cetăţenilor în perioada următoare“. Orice altă variantă se bazează pe intervenţia guvernului, pe transferuri din banul public sau pe ajustări dureroase.
