De o săptămână şi mai bine, pe ecranele televiziunilor se lăfăie titluri care combină savant cuvintele codul, muncii, sclavagism, angajaţi, dispreţ, dictatură, Boc. Iar invitaţii la respectivele dezbateri, cu foarte mici excepţii (conjuncturale şi 100% politice), jelesc în cor soarta amploaiatului român căruia îi vor suge sângele capitaliştii veroşi.
Ce mă intrigă pe mine este faptul că nimeni, dar absolut nimeni nu prezintă un punct de vedere din partea angajatorilor. Pentru că, din dorinţa de a-i trage lui Boc scăunelul de sub picioare, patronatele au fraternizat cu sindicatele. Iar Consiliul Investitorilor Străini, care este acuzat că ar fi stat la originea acestui Cod „criminal“, tace ca mortu-n păpuşoi. Deh, nu se pot coborî gulerele albe la nivelul vulgului în dezbaterea publică!
Toată lumea prezintă situaţia apocaliptic, ca şi cum principala preocupare a angajatorilor nu este aceea de a-şi desfăşura activitatea şi de a face profit, ci aceea de a da muncitorii afară din trei în trei luni după perioada de probă, numai aşa, de-ai naibii! De parcă toţi patronii din toate domeniile de activitate şi-ar dori să lucreze numai cu zilieri prost plătiţi, cu abilităţi şi productivitate pe măsură. Sau parcă toţi antreprenorii ar prefera oricând să dea afară un angajat valoros ca să facă loc unei „nepoate“. Niciun cod al muncii, oricât de favorabil angajaţilor ar fi, nu poate asigura o protecţie mai mare decât competenţa şi seriozitatea la locul de muncă.
După cum niciun contract colectiv de muncă, bazat pe negocierile unor structuri fără nicio reprezentativitate, aşa cum e cazul confederaţiilor patronale care trăiesc doar din prestaţiile la televizor ale liderilor, nu poate impune cu forţa prevederi pe care angajatorul nu le poate duce în spate. Dacă legea îl obligă, o va face, dar va avea suficientă inventivitate pentru a câştiga pe altă parte ce-a pierdut în acest fel.
Prezumţia de vinovăţie a devenit un loc comun în dezbaterea publică de la noi. Şi asta e o consecinţă dramatică a lipsei de credibilitate atât a justiţiei, cât şi a clasei politice.
Dacă analizăm cu atenţie cele mai importante reproşuri care se aduc noului Cod al Muncii, observăm că acestea au la bază temerile provocate de abuzurile reale care se fac, cu largul concurs al sindicatelor, în instituţiile şi întreprinderile de stat. Acolo regulile de bun-simţ ale pieţei nu mai funcţionează, iar criteriile politice sunt prioritare pentru ocuparea oricărei funcţii. Dar acesta nu este un motiv suficient de legitim pentru a rigidiza întreaga piaţă a muncii.
Problema este însă alta. În condiţiile absenţei de la masa dialogului a unuia dintre partenerii sociali, respectiv angajatorii, adevăraţii angajatori, Guvernul s-a transformat din mediator în jucător. Atât în ce priveşte redactarea actelor normative în cauză, cât şi în ce priveşte negocierile cu sindicatele. Şi nu e de mirare că dezbaterea publică este politizată la maxim . Mai ales după anunţul făcut de Băsescu şi Boc cu privire la adoptarea Codului Muncii prin asumarea răspunderii de către Guvern. Deja discuţiile nu mai vizează fondul, ci forma şi mai ales legitimitatea unui guvern care se bucură de încrederea a mai puţin de 10 la sută din populaţie de a promova legi de natură să revoluţioneze legislaţia muncii.
Câtă vreme Guvernul va fi singurul susţinător al modificărilor aduse Codului Muncii, vocalizele sindicatelor şi ale partidelor de opoziţie vor găsi ecou în mintea din ce în ce mai multor români, din ce în ce mai multor parlamentari, iar riscul demiterii prin moţiune de cenzură va deveni unul real. Ceea ce n-ar fi tocmai rău, probabil până şi Emil Boc s-o fi săturat de el însuşi, dar preţul e prea mare. Aşa că, angajatori din toată ţara, uniţi-vă!
