Despre mine

De 22 de ani sunt ziarist.

În presa locală (Constanţa – Contrast, Telegraf, TV Neptun) şi apoi în cea naţională (Evenimentul zilei, Săptămâna Financiară, Financiarul, Fin.ro, Finanţiştii, Giga TV).

Am un singur regret în legătura cu media: n-am lucrat niciodata în radio. Mi-ar fi plăcut. N-a fost să fie.

În rest, îmi place să călătoresc, să gătesc, să mă uit la filme, să fac fotografii şi să scriu despre asta. Deocamdată sunt doar hobby-uri, dar sper ca măcar la pensie să apuc să-mi câştig, fie şi parţial, existenţa din asta.

Mai multe despre mine mi-e greu a spune. De aceea vă propun un text, „de sertar”, pe care l-am scris în urmă cu 10 ani, şi care mă reprezintă şi acum în egală măsură.

Carte de vizita. Colorată
Alb-negru

Cărbune pe hârtie, funingine pe zăpadă, piper şi sare, cafea şi zahăr, smoală şi lapte, rău şi bine, ură şi dragoste, despărţire şi împlinire, a nu fi sau a fi, negru sau alb.

Unul era negru, celălalt era alb. Un lanţ îi lega, dar îi şi despărţea de libertate. El era negru, ea era albă. O mare iubire îi lega, dar îi şi izola de restul lumii.

Între alb şi negru nu e decât gri. Şi nicio scăpare.

Stătea de câteva minute în capul oaselor pe marginea patului şi se gândea aiurea. La un moment dat s-a ridicat şi s-a îndreptat cu paşi sovăielnici spre bucătărie.

A pus ibricul pe foc şi, în câteva minute cafeaua a fost gata. Îi plăcea s-o bea neagră, fara nici un fel de adaos. Luă sticla de lapte din frigider şi îşi umplu pe trei sferturi o cană. Sorbi alternativ cele două lichide cu capul sprijinit în palmă, acompaniat de o ţigară care se fuma singură între degete.

Avea în faţă o nouă zi de luni, un nou început de săptămână.

S-a îmbrăcat repede, cu acelaşi costum negru care începuse să prinda luciu pe la coate. Cămaşă albă, cravată gri sobolan. Ura această vestimentaţie, dar nu avea încotro.

La birou, ţinuta protocolară era obligatorie, de parcă zecile de oameni care îi strecurau zilnic prin ghişeu cereri, petiţii sau reclamaţii ar fi observat vreodată cu ce e îmbrăcat. Regulamentul era însă regulament.

Afara, zăpada devenise aproape cenuşie. Asfaltul la fel. Cerul era plumburiu. Zidurile, gri. Pantofii stâlciaţi de atâta purtat nu mai făceau faţă. Umezeala era groaznică.

La opt fix a deschis ghişeul. La amiază, jumătate de oră de pauză. Un pateu slinos cu brânza, cotele apelor Dunării la radioul hodorogit, vocile stridente ale contabilei şi sefei de la personal care comentează ştirile din ziarul care trece din mână în mână. La ora cinci fix iese pe uşa biroului. Se opreşte la spălătorie să-şi ia cămăşile albe, apretate, la alimentara din colţ să cumpere o pâine.

Acasă nu-l aşteaptă nimeni. Deschide agenda telefonică, ridică receptorul şi rămâne aşa, minute în şir. Mai răsfoieşte agenda, ridică iar receptorul, dar nu sună nicăieri. Niciodată. Deschide televizorul, un Diamant alb-negru din vremuri imemoriale, şi priveşte distrat ştirile. Creşte PIB-ul, se recorelează pensiile, Gogu i-a luat gâtul Getei cu briceagul, războiul bate la uşă. Unu’ se pupă cu una şi i-a băgat mâna între picioare. Reclamă la detergenţi.

Un mustăcios citeşte cu emfază de pe prompter şi ne anunţă că din ianuarie se scumpesc gazele. Reclamă la tampoane. Nişte capre bălţate se zbenguie pe o scenă, cică interpretează, iar unu cu faţă de şmecher le ia la întrebări şi la mişto. Reclamă la biscuiţi cu aromă de muştar. Unu’ cu bretele stă cu mâna la falcă şi molfăie nişte discuţii cu un tip care are faţă de molie.

Discută despre starea naţiunii. Reclamă la Pampers. Unii cică joacă fotbal, noroiul e cât casa, arbitrul are astm şi fluierul nu se aude, jucătorii se iau la poceală, unuia îi dă borşu’ pe nas. Reclamă la brînză. Doi domni bine, unul mic şi sfrijit de stă costumul pe el ca pe gard şi celălalt ceva mai tânar cu pantaloni Brioni, bluză de mohair şi sacou neasortat, trag cu întrebări pline de miez într-un tip cu obraji bucălaţi plesnind de şpagă. CFR Marfă vă urează sărbători fericite.

La ce bun toate astea? Pune apa la fiert, îşi face un ceai negru, pe care-l soarbe încet, ronţăind două felii de pâine prajită. Potriveşte ceasul să sune la şase şi jumătate şi se întinde în pat. Adoarme aproape instantaneu şi începe să viseze. Niciodată nu mai ştie dimineaţa ce-a visat. Ştie doar că întotdeauna visele sale sunt în culori.

 

Roşu

Dac-ar fi să încerci o definiţie a noţiunii de roşu, primul lucru la care te gândeşti e sângele. Esenta vieţii, lichid vital, ciclu menstrual, crimă, gelozie, pasiune, rană. Stai şi te gândeşti ce altceva ar mai fi roşu. O roşie, desigur. Un măr, o rodie, o cireaşă. Altceva? Buze, unghii, gagici, frumuseţe. O maşină? Da, o maşină. Frumoasă, bengoasă, rapidă, stupidă, roşie. O bluză, o zuză, o rochiţă, o fustiţă.

Motorul torcea leneş, la relanti, în asteptarea apăsării bruşte care să-l provoace. Pedala statea însă nemişcată, iar cizma care ar fi putut s-o calce era alături. Din cele opt boxe curgeau molcom acordurile unui gospel, spre bucuria celor două frunze de pe parbriz. Cufundat în pielea moale şi bej a scaunului, şoferul urmărea atent în oglinda retrovizoare traiectoriile complicate ale stropilor de ploaie.

Lânga el, o duduie roşcată, cu buze sângerii-senzuale – oricum, pe întuneric toate pisicile sunt rosii – îl privea insistent în timp ce mâna care se jucase o vreme cu mânerul schimbătorului de viteze se insinua pe piciorul lui. Nici o tresărire. Îl dezmierdă usor, şi îşi apropie buzele de urechea lui, în timp ce cu coada ochiului privea acele roşii-fosforescente ale cadranelor de pe bord.

El era ca de piatră. Desluşea acordurile grave de ambră din parfumul ei şi îi simţea răsuflarea tot mai aproape, tot mai insistentă. Se gândise mult la relaţia lor în ultimele zile. Aşa se cunoscuseră, în maşină. Tot acolo se iubiseră prima oară, pe bancheta din spate. În acelaşi loc plănuiseră prima vacanţă petrecută împreună.

Acum, ţintuit pe acelaşi scaun, avea de ales: să stea, sau să fugă. Mângâie cu un gest tandru volanul şi se încordă, gata de start. Îşi dezlipi privirea de pe oglinda retrovizoare şi inspiră adînc, dar unghiile ei roşii care se înfipseră brusc în piciorul lui îl făcură să ezite. Da, era bine şi cu ea. Puse în balanţă, momentele frumoase erau mai multe decât cele în care îi venea să-şi ia lumea în cap. Se destinse şi îşi lăsă urechea pradă sărutării ei gingaşe.

Îşi aminti atunci de ultimul ei refuz, o indispozitie cică, şi îşi schimbă brusc poziţia piciorului, care atinse în treacăt pedala de acceleraţie. Motorul chiui jucăuş, aşa cum numai el ştia s-o facă, întotdeauna, fără restricţii, la orice oră din zi sau din noapte. Îl cuprinse dorul de ducă, dar ea, parcă simţind ce se petrece, îşi trecu mîna prin părul lui şi lăsă degetele lungi să mai zăbovească o vreme alintîndu-i obrazul. Într-adevar, alegerea era grea.

Se intoarse spre ea şi buzele li se atinseră. Ea îl sorbi puţin, după care îşi retrase capul, sigură de victorie şi rupse, în mod fatal, tăcerea: “mergem”?

În secunda următoare mânerul rece al schimbătorului de viteze simţi căldura palmei lui transpirate, iar pedala de acceleraţie se trezi lipită de podea de o talpă din cale-afară de fermă. Ambalat la maxim, motorul trase adânc aer în piept şi îi propulsă cu un icnet scurt în noapte.

El deschise, cu un deget, geamul din dreapta, iar ea se evaporă trasă de curent. Maşina roşie se pierdu în zare, lăsînd în urma ei o batistă roşie, plină de lacrimi roşii, care flutura a deznădejde după cele două luminiţe roşii, care se făceau mici, tot mai mici..

Galben

În zare se vedeau nişte lămâi dospite căzute pe o pajişte cu arici. Galbenă gutuie, dulce amăruie, lampă la fereastră, gălbeneala noastră. Floarea soarelui, floarea miresei, floarea de păpădie (oare porcu’ mănâncă doar gutui şi lămâi?), floarea din grădină, numai flori. Chiar aşa lipsă de imaginaţie sa fi avut El când a făcut atâtea flori galbene, probabil după chipul şi asemănarea soarelui? Şi-apoi chiar şi reprezentarea galbenă a soarelui e un abuz.

E suficient să iei un ciob şi vezi cum lumina se scrânteşte în toate celelalte culori. Galben ca ceara, când se lasă seara, galben ca focul când îţi stă norocul. Văpaie, pălălaie, ciumăfaie. Câteodata de la galben ţi se strepezesc dinţii. Aţi încercat vreodată să sugeţi dintr-o lamâie în faţa unei fanfare care cântă în parc? Mie mi-a rupt unu’ trombonul de cocoaşă.

Ea era cea galbenă. Avea părul de culoarea grâului turbat de canicula din august şi se îmbrăca, de când era mică, în galben. Măcar ceva, acolo, de sămânţă. Cândva răscolise vreo două ore într-un magazin de lenjerie ca să găsească o pereche de chiloţi galbeni de dantelă.

Avea şi ochii galbeni sau, pentru a respecta adevărul istoric, erau aurii… Un auriu lichid, cu reflexe sidefii. O raritate. Ursulteţul de pluş care funcţionase ani de-a rândul pe post de paratrăznet al frustrărilor ei sexuale era, aţi ghicit!, galben.

Cu timpul s-a scămoşat, s-a decolorat, de nu-l mai scoteai la liman nici cu mama lu’ Cocolino. Noroc cu urechile căptuşite pe interior cu saten galben, care mai aduceau aminte de culoarea originala.

Toată copilăria ei galbenă fusese marcată de acreala galbenă de lamâie a mamei şi de umorile galben-purulente ale tatălui. Se întreba, desigur, în momentul când a avut prima menstruaţie, cum de nu curge din ea un lichid galben. Era roşu, dar asta e din alt capitol.
Crescuse în lumina soarelui, galbenă, avea faţa rotundă ca o lună plină, galbenă, era suplă ca o trestie, galbenă, şi delicată ca un pistil de iasomie, tot galben.

Galbenă i-a fost şi prima iubire. Adică palidă. Se lăsase vrăjită de machoman-ul clasei, cândva, în liceu, se trezise sărutată ţinînd în braţe primul buchet de gerbere galbene pe care-l primise vreodată, acceptase să mearga la o citronadă la el acasă (un apartament de bloc destul de sinistru, dar înveselit de nişte draperii galbene de brocart).

În paharul cu floricele galbene s-a dovedit ulterior că mitocanul strecurase şi un strop generos de lichior de lămâi, aşa că ameţită n-a mai putut opune nici un fel de rezistenţă. Norocul ei a fost că individul nu era chiar atât de macho pe cât se credea şi, în faţa fructului copt, capotase în mod jalnic.

De supărare a dat în icter mecanic şi a lipsit multă vreme de la şcoală. Boala i se vindecase, dar petele galbene de pe albul ochilor şi paloarea din obraji rămăseseră. Să fi fost un blestem galben? Cine ştie?

A doua dragoste a fost de altă culoare. Nu se ştie cu exactitate care. Se îndrăgostise ca o turbată (a doua concesie făcută în viata ei galbenului) de un terchea-berchea care o fascina. Era, cică, artist. Dar toate la timpul lor…

 

Verde

Verde, verde nu mă pierde. Noaptea e verde pentru cine ştie s-o dezmierde. Şi firul de la telefon care intră într-un perete vernil, se strecoară pe sub asfaltul înverzit de mătasea broaştei, străpunge pajiştile, văile, munţii (ăştia nu-s verzi, cu excepţia muntelui de smarald) şi ajunge într-un loc verde.

Vorbele nu sunt verzi, doar brânza e verde, brăzdată de vinişoare verzi de mucegai dospit din două bacterii concurente şi recurente. Verde e părul iubitei mele, văzut prin ochii mei verzi. De fapt, nimic nu e verde, doar lumina e verde şi tot ce vedem noi verde este pentru că aşa vrea raza aia buclucaşă, care şchioapătă de verde după ce şi-a luxat articulaţiile încercînd alte culori. Verde e sufletul primavara când bobocii verzi irump de sub pielea care plezneşte tandru. Verde e o frunză de mentă, dementă, dementă, dementă.

Vergil era un tip versatil. Un venetic. Se aciuase în mansarda ciuruita de ploi şi peticită cu pungi de gunoi în urmă cu mai bine de un an. Studia literele. Începuse cu a şi se oprise la b. Be-bere. Multă, multă bere. Trăsese cu mecla la toate colegele de an şi le găsise pe rând nod în papură. Una-i slută, alta-i mută, ceastălaltă-i prefăcută. După un timp, a constatat că are o problemă. De formă, nu de fond.

Şi, ajutat de halbele care se succedau în ritm de bossanova, a început o operaţiune migăloasă de redesenare a idealului său feminin. Ar fi încercat figura cu coasta, dar s-a resemnat cu gândul că n-are vocaţie de Creator. Aşa s-a născut, din spuma berii, Afrodita lui. O afrodită de uz personal. Instrucţiuni de folosire: afrodita personală nu vorbeşte. Şi-a scărpinat interogativ claia de păr năclăit de fum şi a realizat că alte instrucţiuni nu mai sunt necesare.

Dacă nu vorbeşte, atunci răul e tăiat de la rădăcină şi alte belele nu are cum să mai cauzeze. Totuşi, contemplînd-o în tăcere, prin sticla halbei de bere, aşa cum văzuse el într-o reclamă mişto, a realizat că totuşi afrodita lui personală are gură. La ce ar putea fi de folos cele două buze?, gândi el fără sa se-amuze. Şi atunci i-a venit ideea. O va învăţa să-l sărute. Da, o idee excelentă. Avea astfel ocazia să recupereze tot timpul pierdut. Iar buzele lui să simtă şi altceva decât buzele reci, sticloase, ale halbelor de bere.

Ce idee minunată! Îi va face program. Dimineaţa, pupicii ei vor poposi pe pleoapele grele de somn şi vor sorbi şi ultima fărâmă de mahmureală. Apoi, după ce va ieşi din baie, pupicii îi vor dezmierda obrajii şi gâtul, iritate de la bărbierit. La prânz, îi vor tonifia tălpile chinuite de-atâta mers pe jos şi, pentru digestie, un pupic mic pe buric. Şi tot aşa. Ce mai rămăsese, era programat seara. Pupici tandri pe piept, pe spate, pe ceafă, pupici senzuali pe buricele degetelor, pupici obraznici pe coapse şi fese şi, apogeul, pupicul verde.

După un timp, Vergil nu mai trăia decât pentru pupicii afroditei sale personale. Nişte pupici virtuali, desigur, aşa cum era şi afrodita lui personală. Singura sa nemulţumire era legată de pupicul verde. Sertarul respectiv din imaginaţia lui era gol. Aşa că într-o zi n-a mai răbdat şi a plecat în căutarea pupicului verde.

Roz

Când eram mic obisnuiam să colorez pielea oamenilor pe care îi desenam în roz. De ce? Nu mai ţin minte dacă a fost iniţiativa mea sau m-a învăţat cineva. Ştiu însă că mă întrebam pe atunci ce culoare are pielea de om. Am aflat mult mai târziu, când am fost cu o fată într-un magazin de unde şi-a cumpărat ciorapi de… “culoarea pielii”.

Aşadar culoarea pielii este “culoarea pielii”. Roz sunt obrajii excitaţi de ger. Ştiţi vorba aia, e roşu (roşie) în obraji. De fapt obrajii sunt roz. Roz e şi rujul roz cu care îşi ascund femeile rozul natural al buzelor. Roz e dantela, indiferent că ea e, de fapt, albă, neagră, crem sau blio (nu e greşeală, aşa ortografiez io culoarea cerului de octombrie). Roz e glazura de la fondante, mâncate andante, de doamne pedante, sicofante.

Rozalia stătea pe canapea cu picioarele aruncate neglijent care încotro. Unul pe perete, unul pe măsuţa de sticlă, iar al treilea între cele două. Nu mă întrebaţi cum adică al treilea, pentru că e un intrus, din alt capitol. Privită mai atent, Rozalia era la ţol festiv: rochie cu ecran lat şi intrare separată pentru comodităţi locale. Ciorapii de plasă cu ochiuri largi, roz, atrăgeau ca un magnet privirile eventualilor trecători. De fapt le abăteau de la tablourile de pe pereţi, care reprezentau toate, fără nici o excepţie, portrete de rozătoare.

Ştiţi, ca-n bancul ăla cu pantera roz care a născut 11 pui: galbeni, albaştri, verzi, grena, cenuşiu-vărgaţi, dar roz… Pentru a completa acest tablou idilic, mai trebuie să menţionăm un mileu de mare spectacol executat din lansetă, care acoperea cu un colţ mutra celui care prezenta ştiri pe micul ecran şi pe care nu-l asculta nimeni. Televizorul nu era băgat în priză. În fine, o pisică birmaneză, sau de angora, sau blue russian, oricum nu contează pentru că toate, dar toate, pisicile sunt negre.

Ochii Rozaliei sticleau roz, mai ceva ca ocheadele unui matroz. Dinţii alb-maculat cu roz pătat de la rujul roz muşcau spasmodic buzele decopertate. La un moment dat, va ţîşni sîngele roz. Unghiile roz căutau cu disperare un reazem, dar fiecare centimetru pătrat al corpului ei durea. Durea cald, excitant, roz. Ce-mi faci acolo, întrebă cu o voce gâtuită de plăcere, ştiind de la bun început că nu va primi nici un răspuns. O bombă cu ceas ticăia implacabil undeva, înăuntru. Era încordată la maximum. Un firicel de transpiraţie începuse să i se prelingă pe şira spinării, iar în urechi îi pocneau tobele lui Ringo Starr. Lucy in the Sky with Diamonds. Apoi a urmat nebunia. Un caleidoscop a prins a se învârti în chiar esenţa ei şi, după o mişcare de rotaţie savant compusă cu una de translaţie repetată de miliarde de ori, s-a transformat într-un foc de artificii dintr-un film mut. Vedea doar stele roz.

Post scriptum: Pink Floyd nu e roz!

 

Albastru

În limba engleză albastru înseamnă blue. Desigur, nu e vorba despre pisoiul acela rusesc al cine ştie cărei domniţe. Într-o limbă atât de încărcată de sensuri cum e engleza, albastrul lor înseamnă şi tristeţe. Cum ar veni, opusul lui “La vie en rose” este “La vie en blue”, tradus la noi prin situaţia e albastră. Va amintiţi, nu? Stinge plafoniera, aprinde veioza, să vezi mai bine rozul. Roz la ei şi în capitolul precedent. La noi, albastru. Am citit într-un letopiseţ că albastru e de Voroneţ.

Aţi fi crezut că puteţi privi cerul fără să ridicaţi privirea? Cât de obosiţi trebuie să fie acei ochi albaştri care ne privesc de secole? Albastru e şi parfumul de pomplemousse, stors picătură cu picătură dintr-un roi de licurici care noaptea joacă leapşa pe coloratelea deasupra unei plantaţii de orhidee. Albastru este cerul unei zile plumburii de toamnă şi vinele ce curg încremenit în alabastrul norilor.

Albastru, măiastru, sihastru. Nu e doar o rimă şchioapă. Albastru era un artist măiastru şi trăia ca un sihastru. Chilia lui era marea. El nu văzuse marea niciodată, dar pe plaja pustie a sufletului său valurile gândurilor sale se spărgeau cu zgomot de castane coapte, iar albatroşii încingeau un îndrăcit flamenco printre stropii urmuzieni.

Refuza contactul fizic cu marea ce mare, de teama albastrului. Corabia lui plutea în derivă, într-o călătorie fără început şi fără sfârşit, al cărei scop era însă bine definit. Artistul vroia să surprindă esenţa mării în lucrarea sa de căpătâi. Unică şi irepetabilă. În fiecare clipă modela forme de neimaginat pentru o privire profană pentru ca, în clipa următoare, nemulţumit, să le savârşească întru uitare.

Revelaţia a venit când se aştepta mai puţin. La umbra unui păhărel de anason, golit a lehamite, contempla creaţia ce stătea să se întîmple, amuzat de efemera viaţă pe care avea să i-o permită. Şi atunci s-a insinuat în preajma lui o boare de esenţă feminină. Pleoapa grea de lut modelat şi răsmodelat s-a ridicat alene de pe ochiul său stâng, cel albastru, şi a lăsat câmp liber schimbului de fluide care s-a produs instantaneu. Marea visurilor sale a prins a fremăta, parcă simţind primejdia.

La început s-a încreţit uşor, apoi valurile au început să crească din ce în ce. Furtuna se dezlănţuise, cu fulgere care uneau cerul greu de crestele înspumate ale valurilor şi talazuri de apă în stare să înghită o lume întreagă. Corabia artistului răzbătea însă, avînd la timonă două inimi înlănţuite.

Când zorii blio s-au insinuat timid, peste mare se aşternuse un calm primordial. Se resemnase marea. Iar artistul, aflat pe puntea visurilor sale, a înţeles că marea nu putea fi surprinsă nici în volum, nici în mişcare, nici în culoare. Marea miroase albastru.

 

Vişiniu

Vişiniu sau purpuriu? Greu de spus. Vişiniu e şi rubinul şi vinul rubiniu şi sângele închegat. Scorţisoară, coriandru, un pic de nucşoară şi-un dram de noroc, şi iaca aburi vişinii. Vişiniu e cerul în emisfera boreală, atunci când musonul face un popas şi stă la taclale cu trei cârduri de lebede îmbătate cu vişinată. Purpurii sunt veştmintele zeiţelor, păstrate pe umeraşe de cleştar atunci când trupurile divine se scaldă în miere amestecată cu vinars.

Purpurie e muzica adâncă a unor băieţi care chinuie chitara orei şapte jumătate până o aduc în pragul apoplexiei. Vişinie este şi privirea aceea a lui Freddy Mercury, atât de plină de viaţă netraită şi nespusă. Purpuriu este staniolul din care două buze vişinii au furat ciocolata cu gust de… Nu vom şti niciodată ce gust avea ciocolata purpurie.

Stătea pe banca vişinie şi îi privea jaretul tras în mătase (numărul 14). Curbele îl ameţeau. Ea trecea aparent nepăsătoare, rubinie, stacojie. L-a privit cu coada ochiului iar el a înţeles. În următoarele treizecişiopt de minute a compus cele mai inspirate declaraţii de iubire şi le-a notat pe ambalajul purpuriu al unui prezervativ cu gust de vişine.

Ea îl aştepta în alcovul drapat cu mătăsuri purpurii, îmbrăcată într-o rochie de catifea vişinie. Paşii lui răsunau nemilos pe parchetul din lemn de vişin, vestind o apropiere dorită şi temută în acelaşi timp. Mă va găsi la fel de atrăgătoare, aşa, în vişiniu? se întreba ea, în timp ce el îşi aranja din mers cravata vişinie. Butoanele de la interfon erau toate vişinii, aşa că a apasat pe unul, la întâmplare. Uşa era oricum deschisă. O lumină purpurie inunda scările, iar covorul era tot purpuriu. Atunci i s-a făcut şi lui teamă. Dacă dincolo de declaraţiile de iubire nu era decât neantul? Dacă următorul pas e cumva ultimul?

A găsit-o tremurînd. Nici el nu se simţea prea bine. I-a atras atenţia însă cearşaful vişiniu şi o dulce toropeală l-a învăluit pe loc. S-a cufundat cu capul între sânii ei, coborînd apoi ameţitor de jos. O alchimie nebănuită topise într-un creuzet teama, speranţa, îndoiala, visele şi apoi distilase cea mai ameţitoare iubire. Ce-a urmat e greu de povestit. Romanele ieftine sunt pline de faze din astea.

Se pregătea să plece şi, deşi ştia că sună ca naiba, nu s-a putut abţine să nu întrebe: Auzi, de ce toate prosoapele tale sunt purpurii? La care ea i-a răspuns, parcă din alta lume: Dar tu de ce nu-ţi dai jos ochelarii ăştia cu lentile vişinii?

 

Portocaliu

Portocalii sunt portocalele. Chiar şi cele din Sicilia care, la fel ca în bancul acela stupid despre curve, au şi puţin rosu. Dar e la interior şi nu se vede. În rest, toate lucrurile portocalii pleaca de aici. Portocalii sunt cărţile, asta de când s-a scris Portocala Mecanică, portocalii sunt raţele (cum naiba or putea franţujii să mănânce aşa ceva).

Portocaliu e şi fotbalul, din 1974. Mai ţineţi minte? Jongbloed, Suurbier, Risbergen, Haan, Krol, Jansen, Van Hannegem, Neeskens, Repp, Cruyff, Resenbring. Portocalii sunt şi firele de telefon, rămase aproape mute de admiraţie în faţa vorbelor portocalii care zboară deasupra lor şi le privesc cu dispreţ mobil nedisimulat. Portocaliu e şi vinul de Porto, obosit într-un pahar de chihlimbar. Portocalie este iubirea dintre roşu şi galben.

El plecase la stadion scrâşnind din dinţi. Era o vreme de porc şi nu suporta să se încotoşmăneze cu atâtea haine. Se consola însă cu gândul că scapă pentru câteva ore. Ea era de-a dreptul fericită. Preţ de câteva ceasuri era stăpîna absolută a telecomenzii. Putea să zapeze în voie, să zăbovească oricât la orice telenovelă.

Putea să spele vasele trăgînd cu urechea la emtivi, putea să faca orice cu televizorul. A, da, se putea uita în linişte la Miss World. Aruncă în chiuvetă buretele galben îmbibat de Axion cu aromă de lămîie şi se afundă în fotoliul din piele galbenă. Ah, ce fete frumoase. Astea sigur nu spală niciodată vasele. Mmm, ia să le vedem. Miss India e frumoasă, dar prea s-au învăţat astea cu stele-n frunte să câştige. Miss America are un gât de girafă şi picioare de barză. Miss Italia seamănă cu Ramona Bădescu, Doamne, ce noroc a avut fata asta. Pe mine nu m-ar fi luat vreun baron sau marchiz să mă facă vedetă. Miss Portugalia, daa, asta gagică! Mamă ce ţinută are, şi ce privireee. Şi ce inspirată a fost să nu vorbescă în engleză.

Cum sună vorbele ei, ca vinul gros, nervos, care se strecoară într-o doară. Şi cum îi scapără ochii, pe sub genele lungi. E ca Gibraltarul care separă două ape, două lumi. Şi Miss Portugalia a câştigat. Înfăşurată cu eşarfa portocalie pe care scria cu litere de aur Miss World, părea şi mai frumoasă.
Stătea în fotoliul galben şi privea vrăjita cum frumoasele lumii străluceau. Visa încetişor la evadare, dintr-o lume fără scăpare. Se gîndea: ce-mi lipseste oare, să fiu şi eu ca ele? Oglinda îi era martor, aproape nimic. Poate doar un strop de încredere. Şi voinţa de a păşi dincolo. Dar nu singură.

Şi nu avea cum să ştie că şi el, întorcîndu-se de la stadion, visa la acelaşi lucru.
Când a intrat în casă, roşu la faţă de la gerul de afară şi roşu de mânie că echipa lui mâncase o bătaie soră cu moartea, avu surpriza s-o găsească îmbrăcată într-o rochie galbenă de tafta, rezemată uşor de canapea. A dezbrăcat-o cu gesturi tandre, iar ea a rămas goală în faţa lui, albă ca spuma laptelui. A luat-o în braţe şi a pătruns-o prin fiecare por. Până când sufletele amândoura au devenit portocalii.

Indigo

Dacă între două coli de hârtie pui una de indigo, indiferent cu ce culoare ai scrie pe foaia de deasupra, pe cea de dedesubt tot indigo iese. Ulterior, indigoul şi-a pierdut supremaţia, chiar dacă foile de copiat s-au numit în continuare, abuziv, indigo. Aşadar, indigo este o culoare dominatoare. Le supune pe celelalte şi le transformă în ce vrea el (sau ea, că e totuşi culoare). De obicei le transformă în indigo. V-aţi întrebat vreodată ce culoare are vântul turbat?

Ei bine, e indigo, la fel ca marea înjunghiată de fulger. Indigo e limba conţopistului de la poştă care maltratează între degete un creion chimic, cu care trimite în neant pachete, buchete, regrete. Indigo e undeva între albastru şi violet. Şi în curcubeu, şi în viaţa de toate zilele. Indigo e sângele albastru după ce a fost pervertit de crucile prea multor curtezane. Indigo e răsuflarea ucigătoare a sepiei. Indigo e cerul văzut printr-un ciob afumat de inimă spartă în bucăţi de caldarâmul vieţii. Indigo sunt secundele care se scurg degeaba până la ora când nu-ţi vei întîlni sufletul-pereche.

Individul stătea rezemat cu cotul de tejgheaua prăvăliei şi se minuna cu glas tare cum de nu aveau creioane chimice printre atâtea flecuşteţe şi giugele.

Indiscutabil, firma pe care scria cu litere vesele “INDIGO”, adica inutilităţi, diverse, goblenuri, nu era decât o păcăleală.
Indignat, îi ceru socoteală vânzătoarei, un munte de femeie cu nasul împodobit de un neg baban, îmbrăcată cu un capot ca o carte de istorie, sau de bucate.

Indisponibilă şi de neabordat preţ de câteva minute bune, cât a stat de vorbă la telefon cu o verişoară emigrată în urmă cu douăzeci de ani în India, negustoreasa tragea însă cu urechea la bolboroselile clientului, făcîndu-i semn să ia o dudă confiată dintr-un coş de porţelan până când va termina convorbirea care se arăta din ce în ce mai captivantă.

Indianul, bărbatul soră-sii, se încurcase cu o putoare de 16 ani şi acum avea pretenţia, auzi nenorocitul!, ca proasta să-l primească în casă şi, eventual, să-i şi spele ăleia chiloţii.

Indispoziţia muşteriului creştea exponenţial, pe măsură ce balabusta îi facea ochi dulci, repetînd ca o papagaliţă în călduri detaliile amantlâcului pe care i le povestea cu voluptate soră-sa, pigmentîndu-şi logoreea cu câte o onomatopee care te ducea cu gândul la concertul unui cârd de broaşte într-o noapte cu lună plină.

Indiferent la început, cu cât minutele treceau şi, odată cu ele, şi pauza lui de masă, tipul deveni nervos şi, involuntar, începu să culeagă dude din coş, una câte una, şi să le bage în gură, în ritm din ce în ce mai alert, până când i se strepeziră dinţii şi gura i se făcu pungă, spre marea satisfacţie a gazdei lui care îşi vedea astfel onorată ospitalitatea şi întrerupse brusc convorbirea pentru a-l întreba dacă are cumva o amantă.

Indiscreţia balabustei, conjugată cu cantitatea apreciabilă de dude îngurgitată, îi sporiră bietului om starea de lehamite, încât îi pierise orice chef să-şi satisfacă dorinţa de a-şi scrie scrisoarea de adio cu creion chimic pe hârtie de împachetat, aşa cum văzuse cu ani în urmă într-un film de duzină.

Indirect, plăcerea suicidului îi fusese stricată de aventurile deocheate ale unui om cu care nu avea nimic în comun.
Indicatorul de sens unic spre iad îi dispăruse brusc din faţa ochilor, iar când ieşi din prăvălie, avu senzaţia acută că toţi oamenii de pe stradă au destinele trase la indigo.

 

Violet

Vioară, violă, violoncel, violet. Uneori, concertul pentru chitară şi orchestră de coarde al lui Julian Bream sună violet. La început e un mov pal, apoi, în partea a doua “allegro ma non troppo” se transformă într-un violet violent. De ce oare întotdeauna iei dintr-un bol cu fondante o bomboană violet?

Poate îţi imaginezi o pajişte cu viorele, sau pe tăuraşul Ferdinand amuşinînd fericit un buchet de violete. Violet este o culoare nobilă, la fel ca purpura, suavă, la fel ca albastrul corupt cu puţin roşu, dar rece. Violet e ultima culoare a curcubeului, mai aproape de noi, cei de jos, decât de cer.

Violet e vocea Cezarei Evoria, ce vibrează şi colorează într-un fel anume pajiştile de pe insulele Capului Verde. Violet sunt scrisorile băieţilor care răspund scrisorilor roz pal ale fetelor. Violet sunt vânătăile copilăriei uitate şi tot violet sunt gândurile ameţite de aburul prunelor ce fierb în alambic. Violet este şi aurora boreală, pentru cine are ochi să o vadă şi mâini să o atingă, acolo, unde ea începe să se termine.

Vineri după-amiază, când toată lumea se pregătea pentru weekend, Viorel, rămas singur în birou, încerca un timid exerciţiu de fericire. Un fel de test-grilă. Spera ca la sfrâşit, după ce completa sârguincios toate întrebările, să afle şi cheia căutării sale.

Termină rapid capitolul despre profesie, unde lucrurile erau cât se poate de simple. În nici un caz nu avea rost să caute fericirea acolo, dar nu a trecut mai departe pentru că slujba putea fi totuşi o sursă de nefericire. Bifă cu entuziasm salariu anual de 100.000 de dolari, maşină de serviciu, secretară, program nine to five, weekend-uri libere, două vacanţe de câte două săptămâni în fiecare an, cel puţin patru călătorii în străinătate, cel mult o persoană care să-i fie ierarhic superioară şi lista putea continua.

La întrebarile despre viaţa amoroasă deveni mai atent. Erau capcane la tot pasul. A stat mult să se gândească dacă îşi doreşte o relaţie serioasă, stabilă, o familie, sau mai vrea să copilărească o vreme şi să se bucure de tentaţiile prezente la tot pasul. Alese varianta a doua, pentru că învăţase undeva că obiectivele pe care ţi le propui trebuie să fie SMART, adica Specific, Measurable, Achievable, Relevant, Time bound. Prima variantă nu îndeplinea nici măcar una dintre aceste condiţii.

Înşiră apoi diverse comodităţi conexe, cum ar fi casă, cabană la munte, barcă, scule profi de muzică şi altele de acest gen. Lucrurile începeau să se lege. La secţiunea despre viaţa socială consemnă dorinţa de a fi o persoană activă, iubită de prieteni şi respectată de duşmani, mă rog, genul de om invidiat în tăcere. Să fie oare chiar atât de simplu?

Avea în faţă ultimele întrebări, cele legate de suflet. De sufletul lui. Tot ce construise până atunci se dărâmă ca un castel din cărţi de joc, aşa că trebui s-o ia de la capăt. O altă dilema se prefigura. Să fie oare fericirea suma unor mici bucurii cuantificabile şi realizabile imediat? Sau o eternă căutare a ceea ce nu ştii cum arată, nu ştii ce culoare are, nu ştii cum miroase, dar ştii că este? Greu de dat un răspuns. Probabil că doar când se va hotărî să păşească dincolo, va arunca înapoi o ultimă privire şi va afla răspunsul. După care va trece pragul şi va închide uşa în urma lui. Dar până atunci? Asta da întrebare…

Ajunse acasă, îşi turnă un păhărel de calvados, îşi puse o cămaşă mov pe care nu o mai purtase de când vazuse că moderatorul unui foarte popular show de televiziune avea una la fel, puse un cd cu un concert pentru chitară şi orchestră de coarde, aprinse câteva lumânărele cu parfum de violete şi începu să citească o poveste mov, scrisă pe hârtie violet. Era, totuşi, un început…

 

Maro

Maro e culoarea plictiselii. Alo, n-aţi văzut un cal maro? Staaai aşa cu ochii căprui în tavan şi-o arzi în ciungă pâna când ţi se lipesc irişii de zugraveală. Vrei nu vrei, mintea ţi-o ia razna pe arătură, iar brazda e maro, desigur. În brazdă e sămânţa, sămânţa se face vlăstar, vlăstarul pomişor, pomişorul crâng, crângul copac.

Copacii sunt maro. Doamne, câte nuanţe poate avea culoarea asta, mai ales când o raportezi la esenţe lemnoase. Maro deschis – fag, maro mediu – stejar, maro roşcat – cireş, maro gălbui – păr, maro închis – mahon. La naiba, ăsta e aproape negru! Maro e pielea argăsită şi profund mirositoare, maro sunt cizmele, paşii, blocurile, străzile, oraşul. Ce vă spuneam? Plictiseală mare. Maro e culoare de boală, de oftică, de negi, înţelegi? Parcă toate relele din lume sunt maro, ceea ce este o nedreptate. Şi asta pentru că maro este o culoare chiar frumoasă. Noi suntem loviţi în freză şi ne imaginăm atâtea porcării despre ea. Maro e, de fapt, culoarea castanelor coapte, cu gust de noapte şi miros de şoapte.

Ieşise în parc să respire ninsoarea. Fulgii erau de-a dreptul obraznici. Se lipeau de tine şi nu te lăsau nici să respiri. Îţi turuiau în ritm de samba vrute şi nevrute, poveşti de-ale lor. Paşii ei se încăpăţânau să deseneze trasee complicate prin zăpada moale aşternută peste frunzele neputincioase.

Era într-o stare aşa, de plictiseală maro, ca atunci când nu-ţi doreşti altceva decât să sorbi cu paiul secundele din ceasul cu cuc. Cineva însă îi soptise, nu e clar daca fusese aevea sau nu, că-i trimite un fulg asupra căruia suflase dor. Curioasă, a pornit în căutarea fulgului. Tot sucindu-şi gâtul în toate direcţiile, fu cât pe-aci să dea peste un om de zăpadă care trona între doi mesteceni.

Acesta, politicos, îşi scoase pălăria confecţionată dintr-o oală cu smalţul sărit şi se prezentă cu deferenţă: Joao Urbino de Santos. Ea zâmbi, îl mângâie pe obrazul îngheţat şi muşcă cu poftă din morcovul care interpreta rolul de nas. Ce fulg zbanghiu, îşi spuse în sinea ei, convinsă că întîlnirea cu omul de zăpada nu era câtuşi de puţin întâmplătoare.

Între timp, aleile parcului se însufleţiseră. Urmele paşilor ei, savant înşirate în forme geometrice precise, fuseseră şterse de altele mai proaspete, dar haotice. Deja zăpada grea şi udă îşi pierduse culoarea pură, lăsînd loc, din ce în ce mai vizibil, răsuflării pământului. Stratul de nea se transformase într-o fleoşcăraie brună, prin care tălpile lipăiau parcă la mişto.

Ea renunţă atunci să deseneze şi îşi ridică privirea spre coroanele de zahăr ale copacilor. Când vântul se oprea un pic să-şi tragă sufletul, putea să audă tânguirile crengilor apăsate de povara zăpezii. Le ascultă fascinată şi privirea ei fierbinte începu să desluşească scoarţa înfrigurată de sub glazura albă. Vedea copacii aşa cum sunt ei, maro şi plictisiţi.

Tocmai când constată amuzată ca povestea cu fulgul năzdrăvan fusese o simplă născoceală, auzi o voce zglobie, de undeva de pe cercelul din urechea stângă: nu-i aşa că e frumoasă iarna maro?

 

Turcoaz

Şalvari turcoaz brodaţi cu fir de aur, coloane şerpuitoare şi lucioase-turcoaz, pardoseli în şah, alb cu turcoaz, inelul sultanului cu turcoaze şi rubine, fistic, ciubuc, halva, rahat, opium fumat în pipe de turcoaz, stafide, rodii, fructul pasiunii, săbii încovoiate cu mânerele încrustate cu turcoaze, covoare persane cu franjuri turcoaz, o mie şi una de mărgele din turcoaz înşirate pe un fir.

Turcul îşi întinsese carpetele în faţa prăvăliei şi trăgea pişicher din narghilea privind atent la cei câţiva gură-cască adunaţi să-i admire marfa. Din păcate, se dusese vremea când Răpirile din Serai se vindeau ca pâinea caldă. Ce vremuri! Veneau marinarii glonţ la prăvălia lui şi luau câte puteau duce.

Cică scoteau o grămadă de bani pe ele la ei acasă. Apoi a urmat moda animalelor. Pisicuţe, cămile, lei fioroşi, dalmaţieni, pui de-o zi, iguane şi alte arătări făceau deliciul clienţilor. S-au fumat şi astea. Până cu câteva luni în urmă reuşise să mai învioreze afacerea cu reproduceri după Dali. Aşa grosolane cum erau, atrăgeau, precum mierea muştele, amatori de kitsch de pretutindeni.

Mai ales aia cu ceasurile curgătoare mergea ca focul. Ar fi mers, poate şi acum, dar la ţesătoria care i le furniza avusese loc o reorganizare a activităţii şi începuseră să producă scrumiere şi ibrice din aramă smălţuită. Cine naiba să cumpere aşa ceva? Muşterii lui, în nici un caz. Aşa că rămăsese doar cu câteva carpete vechi, vreo duzină, pe care nu se mai înghesuia nimeni să le cumpere. Clienţii lui tradiţionali plecaseră dezamăgiţi către alte prăvălii după ce îi dădusera târcoale o vreme, doar-doar or găsi marfă de calitate. Dar marfă, ioc.

Negustorul îşi dădea seama că afacerea lui era pe butuci, dar mai avea o carpetă pe care ţinea morţiş s-o vândă. Se deosebea de toate celelalte, şi poate din această cauză n-o luase nimeni. Ca desen, nu era cine ştie ce ieşită din comun. O cădână cu inel în buric, canafi pe şolduri şi văl pe faţă se unduia provocator în faţa unui paşă mustăcios, tacticos, îmbrăcat cu caftan, aşezat pe divan.

O scenă banală, care se găsea pe alte câteva mii de carpete. Culorile erau însă deosebite. Sau, mai bine zis, era o singura culoare şi doar câteva nuanţe foarte apropiate, atât cât să se poată distinge desenul. Totul era turcoaz, o culoare aproape neverosimilă pentru o carpetă. Turcul chiar se gândise odată cum s-ar putea asorta cu zugraveala unei camere şi nu găsise nici un răspuns satisfăcător. Dar mai mirat era că totuşi nimeni nu întrebase niciodată nimic despre ea, nici măcar cât costă. Stătea atârnată în spatele lui, parcă de-o eternitate.

Când veni ora închiderii, cadâna înveştmântată în turcoaz închise uşa prăvăliei şi îl întrebă sfios: mai vrei puţin ceai? Iar el îşi mângâie mustaţa cu inelul cu turcoaze şi mormăi aşa, mai mult pentru el: aferim.

 

Argintiu

Aşa cum argintul trebuie curăţat de oxid pentru a-i vedea adevărata culoare argintie, aşa şi cu celelalte lucruri care ne înconjoară şi care ar putea fi argintii. Zăpada, zice-se, ar fi argintie, deşi se vede de la o poştă ca e albă, albă ca zăpada. Să fie oare argintiul o simplă metaforă? Că nici luna, la o privire mai atentă, nu prea pare argintie, aşa cum au cântat-o unii. Sau să fie o stare de spirit, mai degraba decât o culoare? Oricât ai amesteca în mod savant culori atent selecţionate, nu vei obţine strălucirea argintie, decât adăugînd un strop de inspiraţie, puţin praf de stele şi o lingură de cer dospit. E alchimie? E poezie? Nimeni nu ştie. Dar ce minunăţie…

Stătea cu nasul lipit de geam şi ochii lipiţi de steluţele argintii-fosforescente de pe tavanul dormitorului de la etajul şapte din blocul de vizavi. Se întreba, oarecum retoric, cine stă acolo. Tot o prinţesă în aşteptarea lui Făt-Frumos călare pe un cal alb sau, mă rog, pe vreo doua-trei sute de cai putere? Habar n-avea cine ar putea locui în acel apartament, dar şi ea îşi dorise atât de mult steluţele acelea. Numai că cineva îi dăduse peste mână spunîndu-i că nu mai e copchil să se bucure la asemenea flecuşteţe. Dar pentru ea ar fi fost mai mult decât o copilărie. Ar fi simţit stelele şi luna, vai ce lună frumoasă şi subţire era!, mai aproape. Şi ar fi putut să le povestească despre prinţul ei, iar ele ar fi putut măcar să-i aline dorul, dacă nu s-o lumineze.

A închis ochii şi dintr-o dată s-a trezit într-o sală de bal, cu coloane înalte din marmură roşie şi podea de granit încrustată cu smaralde. Dar ce îţi luau cu adevărat ochii erau perdelele, nişte minunăţii făcute din pene de lebădă şi păun cusute cu fir de argint. Ea înaintă şovăielnic, ferindu-se parcă să calce pe sclipirile verzui. În jurul ei, perechile valsau ameţitor, descriind traiectorii care de care mai îndrăzneţe. Doamnele erau îmbrăcate în rochii lungi de bal şi purtau cu eleganţă măşti negre, suple. Domnii etalau fracuri impecabile, cămăşi albe cu jabou şi papioane viu colorate. Măştile lor, tot negre, dar pătrăţoase. A rătăcit aşa o vreme, lăsîndu-se mângâiată de foşnetul crinolinelor şi de aroma de colonie fină.

Nici n-a simţit când el s-a apropiat de ea, de undeva din lateral. Nu l-a vazut, deşi toate capetele erau deja întoarse spre el. Se deosebea de toţi ceilalţi. Papionul şi masca îi erau argintii şi scăpărau vioi razele de lumină trimise generos de candelabrele din cristal mov. Toate curtezanele ar fi dorit să-l oprească preţ de măcar câteva clipe, să se bucure ca de un trofeu de atenţia lui, dar el se îndrepta cu paşi hotărâţi spre mijlocul sălii, unde ea rămăsese parcă împietrită.

A făcut o reverenţă şi a invitat-o la dans. Ea a acceptat cu respiraţia tăiata, şi valsul a început. Îi privea fix ochii, sau mai bine zis îi ghicea în spatele măştii sclipitoare, timpul parca încremenise în loc, sala se învârtea în ritm ameţitor, orchestra parca înnebunise, iar el îi vorbea despre călătorii la capătul lumii, diamante şi cai pursânge. Ea nu auzea nimic, dar îi sorbea cuvintele, le punea într-un mojar şi le şlefuia dîndu-le forma viselor ei de-o viaţă. Când muzica s-a oprit i-a spus pe un ton firesc să-şi scoată masca. Iar el, zâmbind, a întrebat-o: care mască? De-abia atunci i-a vazut, în sfârşit, ochii fosforescenţi în formă de stele şi gura arcuită ca o lună nouă. Noaptea nu mai era neagră, nici albastră, ci argintie.

 

Auriu

Galben-aurie clătita parfumată, ah ce nebunie s-o bagi în gură toată. Plăcintă cu mere, unsă cu miere aurie. Cartofi rumeniţi la cuptor, în abur de şofran şi sclipici de sare de mare, până prind o crustă aurie. Raţă înăbuşită în vin auriu, dintr-o podgorie udată de Dumnezeu, care înoată într-o mare de varză călită, la foc mic dar săltăreţ, până capătă culoarea aurului topit şi învechit pe inelarul unei contese.

Costiţe de miel cu rozmarin, tăvălite într-un pilaf auriu, asezonat cu ghimbir şi piper verde. Icre aurii de păstrăv, cu măsline murate şi capere căpiate. Pui la cuptor, dezmierdat cu mirodenii şi încins în baie de usturoi până când pielea stă să-i pocnească şi devine aurie. Salată de andive zvelte domolite cu maioneză aurie. Orez cu lapte, înnobilat cu coajă de lămâi şi portocale şi peste care ninge un vălătuc de scorţişoară. Ce poate fi mai auriu?

Peste oraş plutea greu un abur mahmur, ca o răsuflare de uşurare după un ger stingher. O rază de soare, o anume rază de soare, ocolise doi plopi, făcuse cu ochiul unui căţel şchiop, mângâiase strada, tulburase frunzele dezmorţite care zăceau în zăpada udă şi neputincioasă, se prelinsese pe un burlan hodorogit şi acum se insinua zveltă pe fereastra larg deschisă. A ezitat preţ de câteva clipe, cât a dat ochii roată prin încăpere şi-apoi s-a năpustit tandru spre medalionul de la gâtul fetei.

Mica inimioară din metal preţios a primit raza cu drag şi a răsfrânt-o mai departe, în şuviţele aurii, care cădeau rebele, tulburate doar din când în când de vântul care adia în sufletul fetei. Obosită, aşa ca după o călătorie de câteva mii de ani, raza poposi fericită între firele de mohair roşu, un roşu ireal, ale bluziţei cu guler răsfrânt şi fără mâneci.

Fata scria, sau mai bine zis vroia să scrie, o poveste drăguţă despre o motocicletă. Inspiraţia însă se lăsa aşteptată, sau poate era doar amorţită de o stare călduţă de bine. Privea pe sub genele lungi stropii de apă care cădeau năuciţi pe pervaz din ţurţurii de pe acoperiş şi se juca distrată cu un beţişor parfumat care ardea mocnit şi răspândea în jur o aromă aurie şi densă de miere. Raza jucăuşă i-a smuls la început doar un zâmbet îngăduitor şi oarecum recunoscător, dar privind-o cum pleacă, după cele câteva clipe de odihnă, îşi dori dintr-o dată s-o urmeze în călătoria ei fără de sfârşit.

Puiul se învârtea alene în rotisor. Din când în când mai căsca, se mai întindea, gemea, scotea tot felul de zgomote apetisante. O mână tandră îl unsese cu tot felul de mirodenii şi uleiuri aromate, şi-apoi îl pusese la bronzat până va fi căpătat crusta aia aurie, crocantă, care face deliciul gurmanzilor. Focul nu era prea iute, dar ca să nu sufere prea tare de căldura era stropit din când în când cu mujdei proaspat şi răcoritor. Când ea consideră ca s-a bronzat suficient, îl scoase din rotisor, îl înveli cu un halat de staniol şi îl culcă pe un aşternut de cartofi copţi în unt şi presăraţi cu mărar proaspat.

Fata aşeză cu grijă puiul în portbagajul motocicletei, îşi puse capişonul din piele neagră cu stemă aurie şi ochelarii de soare, ambală motorul care tuşea gutural şi porni pe urma razei jucăuşe. În urma ei rămăsese o fereastră deschisă şi un miros auriu de miere, usturoi, pui fript şi dor de viaţă. Iar în faţă, o rază buclucaşă care o ducea către nu se ştie unde, spre un gurmand ipotetic şi auriu.

 

Curcubeul

Visa că visează. Apoi visă că se trezeşte. În fine, se trezi din vis.
Deschise ochii şi privirea îi căzu pe raftul cu personalităţi multiple. Începea o nouă zi, sub o nouă identitate. Televizorul bâzâia agasant.
Pe generic, culorile se succedau în ritm ameţitor. Ca un Bolero transpus în cheie magică.

Galben ca ceara când se lasă seara. Verde ca o frunza de mentă, dementă, dementă. Roz ca dantela. Albastru ca parfumul de pomplemousse, stors picătură cu picătură dintr-un roi de licurici care noaptea joacă leapşa pe coloratelea deasupra unei plantaţii de orhidee. Purpuriu ca privirea lui Freddy Mercury. Portocaliu ca vinul de Porto, obosit într-un pahar de chihlimbar. Indigo precum cerul văzut printr-un ciob afumat de inimă spartă în bucăţi pe caldarâmul vieţii.

Violet ca aurora boreală, pentru cine are ochi să o vadă şi mâini să o atingă acolo unde ea începe să se termine. Maro, culoarea castanelor coapte, cu gust de noapte şi miros de şoapte. Turcoaz, ca şalvarii cadânei. Argintiu, un strop de inspiraţie, puţin praf de stele şi o lingură de cer dospit. Auriu, ca o rază buclucaşă, răsfrântă cu drag de şuviţele bălaie şi rebele.

Mergea încet, mai degrabă aluneca, pe parchetul de stejar fardat cu un baiţ închis la culoare. Ajunse lânga patul cu baldachin, o sărută uşor pe frunte, iar când ea deschise ochii îi puse în poală tava din răchită pe care erau aşezate cu grijă ceaşca de cafea, două tablete de ciocolată cu lapte şi un bol din lemn plin cu castane coapte, aburinde. Ea inspiră cu nesaţ parfumul şi se trezi de-a binelea. Privi spre fereastră, dar geamul îngheţat nu lăsa să se vadă mai nimic.

Era o iarnă maro, ciudat de prietenoasă.. Sorbi cafeaua cu înghiţituri mici, în timp ce el se juca cu degetele prin părul ei castaniu închis. În copilărie avusese părul de culoarea grâului turbat de canicula din august. Se vopsise ca să uite. Să uite o copilărie galbenă, marcată de acreala de lămâie a mamei şi de umorile purulente ale tatălui. Să uite prima ei iubire, galbenă, palidă. Acum îşi găsise jumătatea. Se cunoscuseră într-un mod oarecum straniu, într-un bar sordid, unde el îşi îneca amarul în băutură şi îşi intruchipa din spuma berii o afrodită de uz personal.

Pe care o învăţase să-i dea cei mai delicaţi şi senzuali pupici din lume. Se împotmolise însă tocmai la pupicul verde, un fel de pupic absolut. Aşa că revenise cu picioarele pe pământ şi o descoperise pe ea, stingheră într-un colţ, udă de ploaie şi speriată. Dar privirea ei era vie. Aşa, roşu la faţă cum era, s-a ridicat de la locul lui, s-a dus întins spre ea, a luat-o în brate şi a patruns-o prin fiecare por. Pâna când sufletele lor au devenit portocalii.

Prima lor noapte de dragoste fusese roz. Precum dantela desuurilor ei, la fel ca unghiile false pe care şi le pusese într-un gang de pe Calea Victoriei, la fel ca tobele lui Ringo Starr din Lucy in the Sky with Diamonds. O alchimie nebănuită topise într-un creuzet teama, speranţa, îndoiala, visele şi apoi distilase cea mai ameţitoare iubire. S-au iubit nebuneşte până când totul s-a transformat într-un foc de artificii dintr-un film mut. Vedeau amândoi doar stele roz. După ce şi-au tras sufletul, s-au asezat pe canapeaua din pluş vişiniu şi, în timp ce poşteau o ţigară, el a întrebat-o, absent: Auzi, dar de ce toate prosoapele tale sunt vişinii? Iar ea i-a răspuns, parcă din alta lume: dar tu de ce nu-ţi dai jos ochelarii ăştia cu lentile purpurii?

În timp ce ei îşi visau color iubirea, artistul stătea la prova corabiei care plutea în derivă, într-o călătorie fără început şi fără sfârşit, dar cu un ţel precis. Vroia să surprindă esenţa mării în lucrarea sa de căpătâi. Unică şi irepetabilă. Muzele dansau în jurul său, încercînd să-i ofere cupa cu ambrozia cunoaşterii, dar el refuza cu obstinaţie. Devenise imun la orice cântec de sirena şi, cu fiecare val pe care corabia îl urca sau îl cobora, îşi retrăia viaţa, pe repede înainte. Îşi amintise de poveştile mov pe care le pictase pentru o zeiţă, şi zarea deveni violet. Când filmul se opri la momentul când încercase să renunţe, cerul deveni brusc indigo, la fel ca sufletele celor din jurul său. Toate erau la fel. Puţin şchioape, dar frumoase în felul lor.

Îşi turnă un strop de calvados în cana albastră smălţuită şi îl lăsă să se prelingă alene. Vedea acum sala aceea de bal, cu coloane înalte şi pardoseală din mozaic, locul unde îşi întâlnise iubirea argintie, prima şi ultima femeie care putuse să-i vadă ochii fosforescenţi în formă de stele şi gura arcuită ca o lună plină, prima şi ultima femeie pentru care îşi dăduse jos masca. Acum privea marea prin ciobul afumat de inimă spartă. Şi revelaţia a venit când se aştepta mai puţin. Se resemnase marea. Iar el, aflat pe puntea visurilor sale, a înţeles că marea nu putea fi surprinsă nici în volum, nici în mişcare, nici în timp, nici în culoare. Pentru că marea miroase a albastru.

S-au întâlnit toţi trei, ea, el şi artistul, în faţa prăvăliei unui turc mustăcios, care trăgea din narghilea şi oferea spre vânzare carpete demodate. În spatele lui, o cadână turcoaz zâmbea dintr-o carpetă ciudată, alcatuită exclusiv din nuanţe de turcoaz. E de vânzare?, întrebară într-un glas cei trei muşterii. Turcul le făcu pişicher cu ochiul şi le spuse: e ora închiderii. Atunci cadâna cu şalvari de turcoaz coborî din carpetă, îi întinse un păhărel cu ceai chihlimbariu şi se sui pe motocicleta unui comis-voiajor.

Demară cu zgomot şi în urma ei rămase o fereastră deschisă şi un miros auriu de miere, usturoi, ciubuc, pui fript şi dor de viaţă. Iar în faţă, o rază buclucaşă de soare, care o ducea către nu se ştie unde, spre un gurmand ipotetic şi auriu. Turcul îşi mângâie mustaţa cu inelul cu turcoaze şi spuse aşa, cât să audă doar el şi cei trei martori inocenţi ai întâmplării: aferim.

Tipul e nervos, îşi aprinde o ţigară, şi apasă butonul roşu de pe telecomandă. Butonul roşu. Televizorul moare, iar pe ecranul negru apare un curcubeu.